POVESTEA cu cocorul este foarte simpla.

Intr-o dimineata de primavara timpurie DORU fugea pe camp (jogging), obicei foarte straniu pentru Baraganu!), cu cockerul bineinteles, si la un moment dat a vazut pe camp ceva care la inceput a parut o hartie mare gri in vant, si cand cockerul s-a apropiat a inceput sa latre si era o pasare mare mare complet epuizata, acolo pe camp.

Si tata l-a luat frumos in brate si s-a intors cu el acasa, si l-a pus intr-un colt al camerei, si a chemat veterinarul, si i-a dat apa si l-a hranit; cu ce a inteles si a stiut ca trebuie hranit un cocor. Si pe cocker l-a invatat sa lase aspetele in pace.

Si cocorul mai intai statea pe jos ca un covor; dar dupa aia a inceput sa inalte gatul, mai tarziu s-a ridicat in doua picioare si in sfarsit a inceput sa stea intr-un singur picior, dupa obiceiul neamului sau.

Si DORU a inceput atunci sa il scoata pe camp. Mai intai abia se misca, pasarea. Dar curand a inceput sa alerge. Si DORU ii arata: „uite asa!...” dand din maini, ca sa ii aduca aminte cum se zboara...

Nimeni nu putea sa invete o pasare sa zboare in afara de un instructor de zbor, bineinteles. Si cocorul a inceput sa incerce sa zboare. Fugea dand din aripi si se oprea. Fugea dand din aripi si se inalta pentru doi metri. Si, dupa un timp, a fugit dand din aripi, si a decolat, si a disparut in cerul Nordului, exact ca avioanele care decolau de la Baraganu.

Cu asta s-a terminat povestea cocorului... insa foarte putin timp mai tarziu DORU a plecat si el, tot spre Nord, tot zburand, si nici el nu s-a mai intors. Niciodata.