Nu-i asa?...
Locul in care scrii, masa la care te asezi, peretele din fata ta, spatiul camerei, ceasca de cafea ori paharul cu ceai... daca ai caine atunci si rasuflarea sa, culoarea blanii lui, faptul de a sti ca el se afla acolo si, foarte singur, ca SI EL stie ca tu te aflii acolo, si de asemenea foarte probabil, stie si ce faci, si ce scrii, chiar daca nu „cuvant de cuvant”. Nu-i asa, Doru? Aaa, sa nu uit: cadratura ferestrei, cele ce se afla dincolo de transparenta poate protectoare (poate doar inchisoare), poate aplificare a culorii miscarii si nemiscarii, caci ea poate fi doar diabolicul mecanism al stoparii a toate, izolarea ta, condamnarea ta si astfel inversunarea si rabdarea ta, abandonul tau fata de exterior si prabusirea inaltatoare in incinta fizica a locului si in spaimantatorul propriu decor interior. Sa nu uit: incaperea este o barca, o nacela, o capsula, o pastaie, o influorescenta inca nedeschisa, o eprubeta incarcata asezata peste un „Bunsen” neaprins, o hartie A-4 inca alba, un inconjurator sarac pe care te straduiesti sa-l pavoazezi cu visurile, zgarcenia propriului zambet, dar si cu sperantele tale... atat doar ca prea adesea nu stii, nu intelegi, nu poti decide spre ce sa indrepti aceste frumoase avioane din hartie! Nu-i asa, Dorule?

Si inca sa nu uit: locul unde scrii – o regasire cu bine. Cu cei pe care ii imaginezi, creezi, inventezi, personaje (oameni!) carora le dai viata si de neatentia carora profiti strecurandu-te putin in fiecare... nu-i asa, Doru? Nu-i asa ca locul unde scrii, incaperea, spatiul, marginine acestuia, aerul, pana si temperatura, iluminarea, „zgomotului de fond”, mirosurile... totul-toti-toate sunt importante, nepretuite, cumplit determinate, banale totusi la plecare. Repretuite la intoarcere! Totul ca haina pe care o porti, pe care uneori nu o simti dar careia, uneori, observand-o si apreciindu-i importanta si prestatia, i te incredintezi. Locul unde scrii si NUMAI UNDE POTI SCRIE!... ori poate unte,m ca pasarile ce-si fac cuiburile numai in anumite locuri si numai intr-un anumit fel, din anumite materiale, cu anumite expuneri ori ascunderi: de soare, de ploaie, de frig, de oameni si zarva?; poate suntem jivinile pamantului, cand tematoare cand sfidator agresive, cand bolnave si ascunse in vizuini. Poate, nu-i asa, Dorule? Caci asa sunt locurile unde noi scriem! Locuri in care ne inconjuram cu salcami, cu avioane reale ori imaginare, de obiecte cu sau fara valoare dar semnificatii si „trimiteri” (spre CE, spre CINE, spre UNDE?), de prieteni caini (mai rar cei oameni), de cer si pamant, de plante si pietre, de amintiri si visari (un fel de sperante?, un fel de dorinte imposibil de materializat?), de sinelii intelegeri si de portocalii revolte?... dar, mai ales si cu prisosinta de retinute bucurii si dezastroase dar acceptate dureri – nu-i asa Doru?

Imi amintesc de „casa” ta de la Baraganu! Nu ti-am spus inca (desi atunci tu ai inteles chiar prea multe despre mine... le-ai marturisit in scris prietenului nostru comun...) dar eram socat, ma intrebam unde am ajuns caci am nimerit intr-un loc stiut! Cunoscut? Am nimerit (intr-un fel) la mine acasa chiar? Caci ERA LOCUL IN CARE SCRII. Astronomic distantele unul de altul si tot astfel distantate ca „fel” dar, de neinselat, cumva egale... detinand prea multe comuniuni, prea multe toxine cunoscute si deja asimilate! (ori subtile parfumuri?). Prea multe violente emotii ori suave bucurii incorsetate ori doar oprite in spoiala peretilor care, de fapt, nu apara trupul si sufletul celui ce scrie ci se reazima pe umerii acestuia – de aceea ii si poti arunca (peretii), fara explozibil, pana in fruntariile cerului, trecutului, posibilului viitor. Caci explosibilul se afla in tine. Caci dupa aruncarea lor te aflii pe un platou inertial peste care bate vantul desertului si pe care il ilumineaza stelele nu neaparat ale noptii si ale cunoasterii astronomice... nu-i asa, Doru?

Iata de ce iti scriu. Pentru ca tu, acolo unde acum esti, poti primi aceasta scrisoare, o poti citi, o poti intelege si poti sa-mi raspunzi... nu numai mie – sunt sigur de aceasta. Si pentru ca astfel vad odaia vietuirii tale, il vad pe cainele prieten Tom, asezat la picioarele noastra (ori culcat chiar pe inimile noastre), vad locul unde ne-am intalnit, cunoscut, impartasit... vad LOCUL UNDE SCRII. Caci, bineinteles, tu contiui sa scrii, doar noi trebuie sa avem puterea si curata intelegere de a putea citi!

Si pentru ca noi, prozatorii, „comitem” uneori si versuri (tu ai facut-o in secret dar magistral!), iti voi spune si eu:
Nu-i asa, nu-i asa ca odata
Vom uita tot ce-i rau, rau in noi
Si-om trai cu ozon si speranta
Ca padurea spalata de ploi?...

Nu-i asa, Dorule?

Aprilie 2003, Cornel

Motto:
„Cand un camarad moare astfel (...) prezenta lui nu ne lipseste inca in profunzime, cum ar putea sa ne lipseasca bunaoara painea... Dar treptat-treptat descoperim ca nu vom mai auzi niciodata rasul limpede al acelui camarad... incepe atunci adevaratul nostru doliu, un doliu care nu e deloc sfasietor, ci doar putin amar. Intr-adevar, pe camaradul pierdut nimic nu-l va mai inlocui vreodata. Nu poti avea camarazi vechi. Nimic n-are pretul atator comune, atator ore grele petrecute impreuna, atator certuri si impacari, atator fluxuri emotive. Prieteniile de acest fel nu se reconstrui. E zadarnic sa speri ca, daca plantezi un stejar, te vei adaposti curand la umbra lui.”
Antoine de Saint-Exupéry

P.S.:
Ma intreb: cum se poate intelege si explica ca, nici dupa 14 ani de la disparitia eminentului zburator si valorosului scriitor confratii scriitori si priceputi critici literari n-au gasit timp, motivatii si interes spre a stabili locul si valoarea acestui original si (in felul sau) unic prozator, si sa-l faca limpede cunoscut... iar aviatie militara (in special, dar nu numai) sa ridice in fiecare zi de 20 Aprilie cativa piloti in inaltul cerului, spunandu-le: urcati, intalniti-l pe Davidovici, vorbiti cu el, apoi reveniti si povestiti-ne si noua... caci el era al nostru! Caci de noi a scris! Caci la noi se gandesc si privesc oamenii citindu-i cartile!
DECI, CUM DE NU?
Ma abtin, din sila si prudenta de a da raspunsul, dar este posibil ca atat UNII cat si ALTII sunt total preocupati de propria lor valoarte, cea a lui DORU DAVIDOVICI putand (daca chiar si exista!) sa mai astepte!... Nu-i asa, Dorule?