Zilele
trecute, pasii m-au purtat pe aleele cimitirului Ghencea-militar
din Bucuresti.
Din
loc in loc, printre morminte si cavouri, strajuiau elicii singuratice
la margini de alte morminte, adaposturi de tinereti temerare care
si-au strans farame de trup – cat a mai ramas la intalnirea
cu pamantul – acolo in intunericul criptei sau al humei Aripi
care s-au frant in aceasta mare lupta a cuceririi spatiului, trupuri
care s-au prabusit din inaltimi infratite in moarte cu avionul ca
apoi, sufletele acestor cutezatori sa se ridice iarasi in ceruri,
alaturi de ceilalti camarazi din acea impresionanta escadrila a
zburatorilor de dincolo.
Si,
intre multele elicii, nu mi-a fost greu a o gasi si pe aceea de
la capataiul mormantului lui Doru Davidovici, lasandu-mi gandurile
sa fuga...
Poate
nici-un sfarsit, nici o moarte nu are o intensitate atat de tragica,
nu are un dramatism atat de profund ca aceea a zburatorilor. Acesti
temerari ai inaltimilor, acesti semi-zei care se imbata cu limpezimi
de cer, ar trebui sa aiba un alt sfarsit, ceva care sa se asemene
cu trecerea peste anumite vami ale vazduhului, un fel de scapare
din orbita noastra pamanteana pentru a naviga spre tarmuri noi,
necunoscute. Si nicidecum o prabusire in bezna si sange, nicidecum
o atingere a Terrei cu trupul facut inform si faramitat.
Totusi,
destinul acestor mari nefericiti, logoditi cu riscul si primejdia,
sfinteste atatea frunti tinere care raman iluminate pana in ceasul
cand aripile negre ale mortii le ating cu falfaitul lor ultim...
Viata lor este o permanenta amanare a unei scadente, ceasurile lor
sunt furate vietii sau, mai aprecis – cum spunea un scriitor
francez – fiecare aterizare constituie pentru aviator o noua
nastere, este o alta viata pe care o smulg destinului parcimonios.
Doru
Davidovici purta in priviri aceste semne, cum purtau seniorii de
odinioara distinctiile lor heraldice. Zborul era pentru el o mare
necesitate organica. Cine l-a vazut cum isi imbraca costumul de
supra-sarcina, cum isi punea casca de zbor, acei ce i-au suprins
privirile cu care mangaia supersonicul inainte de decolare, au inteles
ca aviatorul Doru Davidovici era el, devenea ceea ce este numai
in aceste momente si poate, ca exceptie, in momentele in care isi
asternea pe hartie impresiile desprinse din zborurile executate.
In zbor el se regasea in sensul adevarat al existentei.
A
fost pilot si instructor de zbor pe supersonicul MIG-21, cei din
preajma sa, camarazii de zbor, fiind sedusi de entuziasmul, de indrazneala,
de voiosia lui niciodata dezmintita.
In
dupa-masa zilei de 20 aprilie 1989, intr-un zbor de rutina, al saselea
din acea zi, la bord cu mai tanarul sau camarad, Dumitru Petra,
inaintea ultimului viraj care l-ar fi inscris pe axul pistei, de
la inaltimea de 1.000 de metri, avionul MIG-21 pilotat de Doru Davidovici
s-a prabusit.
Pe
fruntea lui alba si atat de linistita, lumina si moartea au depus
simultan sarutul lor, facand sa infloreasca in acelasi loc macii
aprinsi ai sangelui.
In
strafulgerarea pe care va fi avut-o intre viata si moarte, probabil
ca ultimul gand l-a inchinat datoriei pe care si-o desavarsea eroic.
Poate
in noaptea care a precedat jertfa lui, mana ii va fi intarziat mai
mult pe foile de hartie pe care isi transpunea trairile si gandurile
de aviator.
Si
poate cand inima i-a zvacnit in ultimul spasm al durerii, telepatic,
sotia a intuit ca lui Doru i s-a intamplat ceva, ca nu-l va mai
vedea.
Doru
Davidovici a cautat si a cantat cerul cu limpezirile lui stralucitoare,
a iscodit tainele depasirii ajungand chiar pana la LUMI GALACTICE.
Tineretea lui miruita generos de soarta cu semnele nobile ale virtutii
aviatorului, inima lui mereu deschisa, curajul si avantul lui, privirile
lui pururea flamande de inaltimi, i-au determinat impl,acabil calea
vietii. De aceea, prabusirea in gol si in nefiinta, caderea lui
din acele inaltimi nu a fost o moarte obisnuita.
Nu!
A
fost o implinire de destin...
Despre
cel ce a fost aviatorul Doru Davidovici, pe buna dreptate socotit
ca fiind Saint-Exupéry-ul nostru, cel care intre doua misiuni
de zbor, a asternut pe hartie valoroase randuri despre zbor si aviatia
militara, se pot spune mult mai multe, atat ca aviator cat si ca
scriitor. Din nefericire condeiul i-a fostfrant odata cu propria
viata, jertfa a zborului caruia ii inchinase memorabile lucrari
literare.
Pentru
camarazii sai, pentru aviatorii militari si nu numai, Doru Davidovici
n-a murit. A ramas printre ei si, parca asteptandu-l sa le deschida
usa, zambindu-le, sa le spuna ca... a mai scris ceva.
Da!
A mai scris ceva: jertfa sa pe altarul aviatiei romane.
Privindu-i
pala de elice care-i strajuia mormantul, surprinzator, mi-am reamintit
cum, prin anul 1985, cu ocazia obligatoriului control medical, la
aluzia sefului Centrului Medical Aeronautic cum ca vine o vreme
cand aviatia nu se termina cu MIG-ul-21, Doru Davidovici i-a raspuns:
-
Asta-i partea proasta, deoarece cred ca pentru mine aviatia se termina
exact cu MIG-ul-21.
Si,
din nefericire, asa a fost.
C-dor
(r) av. Iordache Constantin
|