Adesea spun ca varsta omului nu este cea rezultata ca diferenta dintre ziua curenta si data nasterii inscrisa in certificatul de nastere, ci ca in fapt aceasta este varsta spiritului sau; am vazut adesea oameni tineri in varsta fizica, dar batrani, sau ma rog batraniciosi, in varsta spirituala, ca si reversal, adica oameni in varsta dar cu spirit tanar, inca dispusi sa viseze, inca avand disponibila forta creatoare.

Cand ma gandesc insa la oamenii din jurul meu, inevitabil unul dintre exemplele de referinta in ce priveste tineretea spiritului, capacitatea nemasurata de a visa, forta creatoare care l-a animat pana in ultima zi a vietii sale pe acest Pamant, a fost, este si va fi cel care ne-a parasit de curand, Nea Titi Manolache.

Cand l-am cunoscut, fizic vorbind, dupa ani buni de cand aflasem despre El, pentru ca renumele omului mersese cu mult mai repede decat pasii care sa produca intersectarea drumurilor noastre, auzisem deja multe despre pilotul Manolache, era deja o legenda vie si-l priveam fara sa-l cunosc mai intai si cunoscandu-l apoi, cu respect, cu veneratie chiar; mi se parea ajuns atat de departe ca pilot, ca om, ca Maestru, incat imi era inaccesibil pe podiumul pe care il urcase maiestria, daruirea, talentul, marele, nemarginitul lui talent de pilot, curajul care friza limita pentru ca stia ca ursitoarele i-au harazit culmea si i-au spus ca lui nu i se poate intampla ce li se poate intampla altora,, indiferent cat sunt de mari si de aproape de zei, deci mi se parea atat de sus incat nu puteam nutri macar putina invidie sau speranta ca-mi va fi calauza, ori gandul de a-l ajunge din urma, caci de depasit nici nu putea fi vorba!

Mare Maestru!

Desavarsit simt al identificarii limitei si al impingerii lui astazi pana la limita lui maine. Mare instructor, excelent pedagog, iar daca ceva s-a produs in Aviatia Sportiva in ultimii 50 de ani in termeni de performanta, de rezultate, de varfuri care si-au aflat identitatea si au stralucit pe firmament, cred ca pe acest ceva i-l datoram lui Nea Titi Manolache.

Campurile, aerodromurile, i-au fost nu numai dragi si aproape, au fost viata lui; crezul lui a fost insa tona de talent care zace in copii din tara asta, precum aurul acoperit de steril, in asteptarea pioletului sau de descoperitor.

N-as putea spune ca a scris istorie in aviatia sportiva, nici nu avea de ce, erau destui chemati sa faca asta; el a fost insa alesul, el a facut istorie, despre el s-a scris in istorie si cine vrea cu adevarat sa stie aviatie, inevitabil trebuie sa invete istoria ei, in care Nea Titi ocupa un capitol consistent si vesnic.

Nimic din ce putea sau trebuia sa serveasca dezvoltarii, performantei, aviatiei sportive, minunatilor sportivi care i-au fost atat de aproape si atat de dragi, nu a neglijat si nu i-a fost indiferent.

A pledat precum un avocat la bara pentru avioane performante la nivelul cel mai inalt al tehnicii si tehnologiei; stia ca Romania este o forta in sportul aeronautic si intrezarea ziua de maine in care fara tehnica pe masura ramai in urma, pierzi podiumul si pentru asta, desi la o varsta la care altii isi beau linistiti ceaiul de dimineata la ora 9 ca pensionari cuminti, impacati cu viata si traind din amintiri, el facea antecamera la fete ministeriale si implora fonduri, convingea, se bucura ca un copil pentru ca reusise sa duca mai departe un crez, o idee, pentru ca obtinuse inca un aliat in lupta pentru conservarea locului din istoria mondiala pe care il cucerise.

Om si nu pasare, a avut totusi intotdeauna anvergura umana si profesionala comparabile cu ale pasarilor de metal pe care le-a condus cu ascutimea mintii, cu perfectiunea simturilor, cu magia reflexelor; a scos din avioane tot ce se putea scoate, a facut din tineri talentati artisti sub bagheta de magician.

Nu pot uita ca urmatoarul pas pe care l-a pregatit pana in ultima zi a vietii sale era al punerii avionului Vlaicu II in linie de zbor si implinirea visului nerealizat al lui Vlaicu insusi, de a trece Carpatii cu aeroplanul sau; mai era putin, foarte putin, dar soarta nu a mai avut rabdare.

Rareori mi-a fost dat sa vad oameni atat de pasionati de munca lor, atat de patrunsi de crezul lor si atat de convinsi de misiunea lor pana instr-acolo incat sa uite de sine cand chemarea nevoii se face auzita, cand trompeta chemarii suna adunarea; unul, si probabil cel mai constiincios, mai prompt si mai sigur in raspunsul la apelul destinului sau de pilot si maestru a fost Nea Titi.

N-a fost pregatire serioasa in aviatia sportiva, n-a fost cantonament al lotului, n-a fost concurs fara ca, modest, patruns de menirea sa de dascal total intr-o lume grabita, dispus la orice ora din zi sau din noapte sa dea gratis celorlalti tot ceea ce adunase intr-o viata si stia mai bine decat oricare altul, faptura lui s-o onoreze cu prezenta sa acaparatoare, energizanta, cu impulsurile de calm si siguranta care se transferau asupra lupilor tineri.

Chibzuit, calm pana la exasperare, a dus povara raspunderii fata de slefuirea diamantelor de talent, fata de vietile si destinele multora dintre cei mai remarcabili profesionisti ai mansei si palonierului.

A lasat un gol pe care, oricat suntem de optimisti in apreciere, este putin probabil ca in urmatorii 50 de ani sa-l poata umple cineva.

Si a mai lasat ceva, a lasat un capitol de istorie pe care avem obligatia fata de memoria lui sa-l scriem, chiar daca, sau tocmai de aceea, actorul principal lipseste de pe scena.

De undeva, de acolo sus, un inger ne vegheaza cu aripile larg desfacute, de data asta cu propriile-i aripi dupa ce intr-o viata pe Pamant a plutit propulsat pe aripi atasate de fuzelaj; sa nu ne dezamagim ingerul, sa nu ne necajim Maestrul!

Dan Andrei