Decolasem de pe Otopeni cu un BAC romanesc, spre Istambul. Mergeam intr-o delegatie, in Turcia, pantru controlul calitatii importurilor de portocale. De cate ori urcam intr-un avion de-al nostru paseam „ca la mine acasa”, aveam incredere in echipajul aflat in cabina, in priceperea lor. Eram doar feciorul unui avitor, al ofiterului de echipaj clasa I-a COMANICI GHEORGHE, „Feciorii” - asa-i placea tatalui meu sa ne spuna mie si celorlalti trei frati ai mei...

Alaturi de tatal meu am cunoscut „botezul zborului”, aceasta minume a omului, inca de la varsta de sapte ani. Uneori in vacantele de vara eram prezenti, eu si fratele Mircea, pe campul aerodromului urmarind de la „punct” zborul tatalui si al elevilor sai. Asa se numea locul de unde decolau si aterizau avioanele de scoala. La sfarsitul orelor de zbor instructorul isi urca fii in prima carlinga a unui Fleet, Potez ori Nardi, ne lega bine cu centurile, un soldat invarstea elicea, se dadea semnalul „contact” si motorul pornea zgomotos, uneori stranutand. Avionul rula incet pe iarba arsa de soarele verii, prindea viteza si se ridica incet-incet. Sa tot zbori, ca pasarile cerului, fluturand mainile in curentii de aer. Nu noi ne ridicam, pamantul fugea de noi, se indeparta... Erau avioane usoare, biplane ori monoplane cu fuselajul si aripile din sindrila si panza vopsita. Treceam deasupra Buzaului, carlinga era descoperita, puteam vedea bine totul in jur. Recunoasteam strazi, cladiri, zambind din cand in cand tatalui ce ne privea mandru prin ochelarii de zbor, aflat in carlinga din spate. Survolam uneori casa parinteasca, avionul leganand din aripi, semn de salut pentru mama care statea in mijlocul curtii, facand cu mana, iasita la zgomotul de motor – stia ca vom trece! Zburam uneori mai departe aterizand la Zilistea, un aerodrom mai mare, betonat. In jur aliniate avioane de vanatoare, pregatite pentru misiune.

Incepuse razboiul dar verile noastre erau la fel de fantastice desi simteam atmosfera tot mai tensionata. Noi copiii eram mandri de tatal nostru, invataseram toate tipurile de avioane, denumirea lor, in special pe cele de vanatoare – romanesti si germane. Incantati de faimosul IAR-80, nascut nu de mult intr-o fabrica din Brasov. Il mangaiam cu privirea... asa cum iata faceam mai tarziu cu acest BAC, in zborul peste apele Marii Negre. Corpul sau metalic se scuturase, ca de un frison, spargand plafonul norilor involburati din jur. Stewardesele zambeau calme aranjand bagajele si verificand centurile de siguranta. Primisem din mana lor bomboana curajului. Deodata se facu lumina, peste toti, peste avion trona soarele, stralucirea astrului parinte al vietii. Avionul luase inaltime,sub noi parca cineva ravasise tot puful lumii creind o imensa plapuma alba, peste care noi pluteam linistiti. Privind indinderea alba am incercat sa caut drumurile tatalui meu, strabatute intr-o viata ce mi se parea deosebita, cu multe incercari si momente de cumpana ce i le-a harazit soarta, dar peste care a trecut luptand, cu speranta in reusita si increderea in Dumnezeu care l-a ajutat in cele mai grele zile. Ma simteam o ramura din copacii uniti ce-au alcatuit familia mea. Unii-si infig raacinile aproape lasand doar lastarii sa se inalte avizi in sus altii insa smulg dintre pietre ducandu-se in alte locuri, cautandu-si-l pe cel prielnic, ca sa dea aici ramuri noi, viguroase – asa cred ca a fost si soarta familiei Comanici...

Bunicul din partea tatalui, nascut pe langa Fagaras, in satul Venetia de Jos, intr-o familie de tarani saraci, trecuse muntii in Vechiul Regat ca sa lucreze la constructia caii ferate Bucuresti-Giurgiu. A lucrat la trasament invingand, alaturi de ceilalti, greutatea traverselor si a sinelor din otel. Barbat puternic si muncitor, Dumitru (asa se numea) ajunsese cu timpul sef de echipa. La terminarea lucrarilor a devenit ceferist in gara Buzau. Aici se casatoreste cu bunica mea, primul lor fiu fiind Gheorghe, tatal meu, urmat de alti trei baieti. Dupa ce nascuse patru copii, dupa o boala grea bunica se duse in ceruri. Erau pe atunci zilele primului razboi mondial, se eliberase Basarabia iar bunicu fu transferat cantonier pe langa Calarasii de Basarabia. Acolo isi gasi tragicul sfarsit, intr-o drezina lovita de un marfar, lasand in urma patru orfani. Gheorghe, pe atunci de 13 ani, va trebui sa aiba grija de fratii sai, ultimul avand doar un an. Noroc ca matusa din partea bunicii, locuind tot acolo, mai avea grija de cei mici. Drumurile tatalui meu au fost grele atunci in anii copilariei, el trebuind sa faca de toate: sa vanda ziare, sa lustruiasca pantofi (pe peronul garii), sa care bagaje. Muncea oriunde se putea, chiar la descarcatul vagoanelor cu lemne si carbuni. Ajunsese muncitor la intretinerea liniilor, unde a lucrat pana la 18 ani cand a devenit franar auxiliar, insotind trenurile. Dupa un an se angaja la balastiera C.F.R. din Buzau, unde sefii vazandu-l muncitor si priceput il avansara supraveghetor la expedierea vagoanelor. Muncea ca sa aduca acasa banii necesari intretinerii fratilor sai. Dar soarta ori neprevazutul, ca oricarui om, i-a scos in fata acel moment hotarator cand a putut alege si decide...

Acest moment a fost cand intr-o zi a citit in ziarul „Universul” un anunt privitor la admiterea in scoala de pilotaj de la Tecuci. Era prin 1926 iar el a crezut cu putere ca indeplineste conditiile, ca poate deveni aviator. Reusise sa termine cele patru clase primare cerute si se prezenta la Tecuci la examenul de admitere. Dar, ghinion! Fu respins la controlul medical, avand platfus. Respingerea a fost ca o lovitura de traznet pentru tanarul ce se visa zburator. Dar se tinu de doctorul care-l respinsese, povestindu-i intreaga sa viata si situatie, reusind sa induplece comisia si sa fie incorporat astfel ca volutar – asa a ajuns sa faca scoala de pilotaj, primind in 1927 brevetul de pilot aviator militar, cu gradul de caporal.

Avansat in curand sergent a fost trimis ca elev la scoala de perfectionare de la Buzau. Revenea astfel acasa ca pilot, langa fratii sai, putand sa-i ajute mai bine. Continua sa se pregateasca cu seriozitate si pasiune si peste doi ani, in 1929 devine subofiter instructor de zbor. (Sunt amanunte din caietul frumos caligrafiat al tatalui meu, pe care, ca un fiu, il pastrez cu sfintenie). Intre timp se casatoreste cu mama mea, Frida, si primul copil s-a nascut in 1930, fratele meu Mircea. In 1932 am urmat eu... zburand zi de zi el se perfectiona, terminand si scoala de zbor pentru pilotii de vanatoare si peste putin timp scoase prim sa serie de elevi piloti absolventi. Totodata se antrena intens in zborul acrobatic, vrand sa faca cinste orasului sau si tarii (asa se exprima in confesiunile din caiet). Nu voi insira insa toate detaliile si cifrele ascensiunii si avansarilor sale in grad... pana la cel de ofiter echipaj cls. I-a avut in anul pensionarii 1946.

Ca pilot a avut o viata plina, cu sute sau mii de ore de zbor (nu le pot preciza), avand multe serii de elevi piloti, dovada ramasa fiind albumul in care sunt fotografii cu elevii aflati la „punct”, in momente de odihna sau zbor; in dreptul multora dintre fostii sai elevi se afla o cruciulita facuta cu tus negru – sunt cei cazuti in bataliile de pe cerul Rusiei, Romaniei, Ungariei...

Am trait si traiesc umbra tatalui meu, admirandu-i viata. Port si acum in buletinul de identitate fotografia avionului sau de acrobatie AVIA, inclinat intr-un viraj „la cutit” aproape de iarba aerodromului, un biplan cu o culoare galbena cu dungi rosii pe aripi, in carlinga aflandu-se el. Poate de la tatal meu am mostenit a ma implica in diferite actiuni creative, neabdicarea in fata greutatilor cum si dorinta de a face ceva util pentru binele familiei si a colectivitatii in care traiesc. Spun cu mandrie aceasta cu gandul la pilotul acrobat Comanici, cunoscut si apreciat de multi dintre fostii sai colegi de zbor, dar si de catre aviatorii mai noi din tara. a participat la multe mitinguri aviatice la Buzau, la Brasov si in multe alte orase, afirmandu-se prin acrobatiile sale indraznete si noi. Imi amintesc unul din aceste spectacole – era la Buzau, prin 1941, aerodromul fiind in „haine de sarbatoare”. Dupa mai multe zboruri in formatie, efectuate cu perfecta sincronizare si eleganta de catre alti piloti din Buzau, zboruri cu un efect deosebit asupra publicului ce, aflat in spatiile dintre hangare, aplauda puternic (erau mii de oameni ce fusesera invitati prin fluturasii aruncati peste oras, cu o zi inainte), iata ca urmara evolutiile acrobatice ale tatalui meu, pilotand avionul AVIA. Decola din fata tribunei unde se aflau oficialitatile si din fata multimii in care ne aflam si noi – sotia si copiii sai... eram in primul rand, emotionati dar fara sa ne fie teama pentru el si pentru zborul deosebit ce urma sa-l execute. Decoland aparatul lua brusc inaltime, parca dorea sa se piarda in vazduh. Acolo sus opri motorul (sau il reduse totatl?), avionul pica in coada provocand un moment de panica. Se rasuci intrand in vrie si dand impresia ca se va prabusi. Sa fiu iertat daca nu folosesc corect termenii manevrelor de zbor, este ce-mi mai amintesc din anii copilariei. Motorul pornise din nou in ultimul moment si AVIA cobori trecand in zbor razant pe deasupra capetelor multimii entuziaste. Se intoarse dincolo de limitele aerodromului, revenind de data aceasta cu rotile in sus, capul pilotului aproape atingand firul ierbii. Aplauzele acopereau zgomotul motorului ambalat, apoi avionul lua iar inltime. Dupa cateva lupinguri, tonouri si alte manevre AVIA veni cuminte la aterizare, orpindu-si elicea in fata spectatorilor ce aplaudau frenetic. Pilotul sari usor din carlinga, venind spre comandorul comandant cei iesise in intampinare spre al felicita. Tata saluta elegant, regulamentar, cu palma la caca de piele, luandu-ne apoi in brate pe noi ce trecuseram dincolo de sarma ce limita accesul publicului; asa se terminau intotdeauna mitingurile la care participa si tata. Cata mandrie putea cuprinde sufletul sau si ale noastre! Aceste randuri vor parea exagerate pentru altii dar sunt simtamintele adevarate ale copilului de atunci si nu vreau sa le viciez... le-am trait, mi-au ramas. Castigasem mandria de a fi copilul unui im deosebit, al unui pilot curajos chiar daca uneori aviatorul acesta mai venea seara acasa in trasura ce era insotita de o alta plina de lautari, fapt care o supara pe mama. Dar aviatorii aveau o viata aparte, plina de riscuri. Cerul era al lor, puteau sa-l atinga dar pericolele ii insoteau in fiecare moment, bucuriile si spaimele ei cufundandu-le uneori intr-un pahar cu vin, intr-o halba de bere, in cantece de lautari. Privind de acolo de sus pilotii poate aveau iluzia ca stapanesc nu numai inaltimile ci si pamantul ce se intindea sub ochii ei cu padurile, drumurile, campiile si orasele, privind totul cu ochi de „stapan””!; de aceea aviatorii au fost intotodeauna oameni deosebiti, floarea armatei moderne, depasind faima vechilor cavaleristi.

Tatal meu era un om ce stia sa glumeasca, sa rada, sa fie alaturi de familia sa. Imi amintesc de-a povestire ce ne-a spus-o mai tarziu, cand eram mai mari. Venind intr-o seara de la aerodrom se oprise impreuna cu alti colegi la o gradina de vara din centru, sa bea o bere, sa stea de vorba, sa mai „puna tara la cale”. Aveau acolo si un babic grozav, piperat, gustos, ce le tinea setea. Aveau si muzica dar in acea seara aparuse un magician cu o figura mefistofelica. Hipnotizase o tanarar, facand-o sa dispara sub larga sa mantie neagra. Solicita apoi un voluntar din public - „haideti indrazniti, veti trai clipe minunate!”. Cum masa tatalui meu era in apropierea scenei, destul de bine dispus si incurajat de colegi, adjutantul Comanici se prezenta curajos pe scena, in aplauzele publicului. „sa traiti domnule comandor!” – il flata magicianul. Am sa fac cu dvs. o experienta de inalta hipnoza. Fiti linistit! Nu se va intampla nimic rau. Desigur ca place zborul, vom zbura impreuna. Priviti-ma drept in ochi... asa! Acum inchideti ochii, veti adormi iar eu ca voi da o porunca ce trebuie s-o respectati intocmai! Tata era acum cu ochii inchisi, hipnotizat. „Atentie, maine seara la aceasta ora, adica fix la opsprezece si teizeci, veniti aici pe scena, luati o vioara si veti canta o piesa din Bethoven! Deci maine veniti acici si cantati!” Facand niste semne cu bagheta ii spuse spoi „acum trezeste-te! Multumesc domnule comandor!” Si-l batu, in gluma, pe umar. Curajosul volumtar se scuruta buimac, nestiind ce i se intampla si nimeni nu avea voie sa-i spunp amanuntele, pentru ca experienta sapoata fi verificata si sa reuseasca. Adjutantul, razand, se aseaza reluand consumatia intrerupta, apoi se desparti de ceilalti si lua o birja spre casa. V-am relatat aceasta povestire ca pe o secventa a vietii de atunci. Dar sa va spun ce s-a mai intamplat. A doua zi a participat in mod normal la programul de zbior dar la orele cinci ceru voie comandantului sa plece. Gasi masina unui adjutant de la aprovizionare si pleca spre centru. Grabi spre gradina de vara, cea din seara precedenta. Simtea ca trebuie sa mearga acolo dar portile erau incuiate desi dinauntru se auzea zgomot de petrecere. Escalada poarta, hotarat sa indrepta spre scena, lua vioara din mana lautarului si incepu sa „scartaie” ceva, in nici un caz din Bethoven. Se trezi ca dintr-un vis la aplauzele chefliilor si ale colegilor ce-l asteptau din timp la aceeasi masa...

Mi s-a parut ciudata aceasta poveste dar mi-a placut, i-am dat girul meu ca poveste adevarata, oricum frumoasa. Arata o parte a felului de-a fi al tatalui meu, deschis, plin de viata. Adeseori ne dadea sfaturi de comportament: „sa traiti in asa fel incat sa nu ajungeti niciodata in salile tribunalului... sa nu treceti nici macar pe trotuarul din fata sa”. Din pacate chiar el, cel ce ne povatuia, a fost arestat de catre „Siguranta” la 15 aprilie 1948, chiar in ziua sa de nastere. Comunistii l-au bagat intr-un fals proces politic, acuzat ca facea parte dintr-un complot si ca ar fi vrut sa fuga cu un avion in strainatate. Drumul sau ajunse iar la Bucuresti, in beciurile Ministerului de Interne. Acolo fu batut la talpile sale cu platfus, sa declare ceea ce nu facuse. Tribunalul militar l-a condamnat la cinci ani de inchisoare. Asa a inceput mica sa Golgota prin inchisori ca Jilava si Aiud, ca sa ajunga la „canal”, la Poarta Alba; aici ceruse sa fie scos la munca...

Dar sa revin la alte drumuri ale sale, dinaintea razboiului. A mai trecut prin bucuresti cu prilejul inmormantarii Reginei Maria a Romaniei; impruna cu sotia sa, imbracata in haine de doliu, tanarul aviator a insotit convoiul mortuar prin intristata capitala a tarii... A mai vazut Bucurestiul cu ocazia altor intamplari, mai fericite, ca aceea a primirii din mana regelui Carol al II.lea a unei decoratii. O fotografie din album il arata in costumul alb de gala salutand cu mana la chipiu, stand drept in fata regelui ce se apleaca de pe podium ca sa-i prinda decoratia la piept (mi se pare ca era Virtutea Aeronautica). Era foarte mandru de ea si ne povestea cum toti cei decorati au fost invitati la palat, la banchetul dat in onoarea lor. Ofiterii asezati de o parte si de alta a unei mese lungi pe care se aflau farfurii de portelan, tacamuri argintate si pahare din cristal iar in capul mesei se afla Majestatea Sa. Nu stie daca a apucat sa manance mare lucru. Gusta cate putin din farfurie dar cand regele vorbea celor din jur comesenii ramaneau cu furculitele in aer, ascultan inlemniti vorbele spuse. Nu se auzea prea clar ce spunea insa toti incercau sa-l asculte, cu respct. Chelnerii se foiau prin spatele lor, ridicau farfuriile aproape neatinse inlocuindu-le cu alte feluri de mancari ce aveau cam aceeasi soarta! Paharul cu sampanie l-a baut totusi, la toastul tinut de catre un general in cinstea regelui si la strigatul unanim „Sa ne traiesti Maria Ta!”. Aviatorii n-au ramas insa flamanzi, la Bucuresti, cinstindu-se pana la ziua intr-un restaurant de la sosea, cu multe fripturi si vinuri alese.

In drumurile sale tata l-a intalnit si pe tanarul rege Mihai I, dupa abdicarea tatalui sau si venirea ca Sef al Statului a generalului Ion Antonescu, ridicat la gradul de maresal odata cu inceperea razboiului. Intalnirea cu regele Mihai a avut loc pe aeroportul de la Ghimbav, cand Majetatea Sa facea aici cursuri de pilotaj fara vizibilitate. Existau acolo niste aparate speciale, montate intr-un hangar, un fel de mici avioane in care erai inchis, nu vedeai decat aparatele de bordsemnaland manevrele ce se efectuau prin comenzile de la bord. Tata a fost printre instructorii ce indrumau acest curs. Si eu am urcat intr-un fel de aparat dar le preferam pe cele ce cu adevarat se deslipeau de pamant.

Am cunoscut farmecul aerodromurilor, descoperind in carlinga avioanelor mirosul de benzina imprimat in hainele purtate in vacantele devara si minunea de a zbura dar n-am stiut niciodata exact ce reprezentau toate acele aparate de bord, ce rol au, dar le pipaiam, le mangaiam ca pe un obraz iubit, ca pe jucaria altui copil, neavand voie s-o stric. Eram colo, la scoala curajosilor, fii ai tarii ce se pregateau sa plece in zbor in razboi, luptand sa invinga sau sa moara. Pasarile zboara, se inalta spre cer, unele raman acolo uitand sa se mai intoarca, nimeni nu le mai vede, se auzea doar ca sublocotenentul „cutare” a cazut...

O fotografie imi arata imaginea unui aparat prabusit, accidentul suferit de tatal meu pe aerodromul Buzau. Cazuse ca o frunza incercand sa evite coliziunea cu un alt aparat ce venea la aterizare planand fara motor, necontrolat. Neputand sa-l evite Nardi-ul sau pierdu inaltimea lovind pamantul de pe care abia se ridicase. Avionul s-a rupt in bucati ca a jucarie stricata, dar isi pastrase pilotul in carlinga, legat in chingi, aproape nevatamat, asa cum un cofraj protejeaza in gaoacea de carton oul fragil. Aripile sarisera in dreapta si in stanga, motorul cu elicea indoita se infipse in sol cativa metri inainte, fuselajul ratacea in spatele carlingilor ramase intecte. Pe merginea carlingii din spate se vedea urma sangelui prelins din rana facuta la cap, la ochiul stang de catre sticla ochelarilor de zbor sparti... asa l-au aflat cei de pe aerodrom si l-au scos din epava. Zbura acum din nou, ca pasager, spre Bucuresti, avand ochiul ranit si o mana fracturata. Aici ajuns, la Spitalul Militar primi ingrijirile necesare, totusi ochiul ii va ramane cu o nuanta sangerie. Vestea ne-a ajuns repede, ne-a cuprins teama, mama a plecat imediat la Bucuresti, noi ramanand cu bunica... Mai avusese unele evenimente de zbor critice, bunaoara la Ghimbav aterizase un Iar-80 doar pe o singura roata, cealalta blocandu-se inauntru. Acest accident de la buzau insa fusese mai grav si Nardiul murise salvandu-i lui, pilotului, viata! S-a vindecat repede, revenind la familia sa de acasa si la cea a aerodromului, a scolii de pilotaj unde, intr-un hangar gasi resturile avionului sfaramat; mangaie bordul de atac al unei aripi si din carlinga culese un ciob din lentilele ochelarilor de zbor. Pilotii l-au primit cu dragoste.

Drumurile sale l-au mai adus la Bucuresti si in timpul razboiului. Un general din comandamentul aviatiei vrand sa viziteze unitati ale aviatiei, aflate pe front, il ceruse pe el ca pilot, spre a-l duce la Odessa cu un avion Fiseler. Ne-a povestit ca in timpul celor trei zile de stat in frumosul oras a apucat sa mearga si la opera, acolo unde, pe vremuri, tarul urca trasurapana la etaj, unde se afla loja imperiala; a fost uimit de spectacolul vazut si de scenografia acestuia... pe scena vedea valurile unei mari unduindu-se-n furtuna, stropi de apa ajungand pana in primele randuri din stal – cum o faceau? Sau era doar o iluzie bine aranjata? S-a intors cu bine din aceasta misiune, primind felicitari...

Multe au mai fost drumurile tatalui meu si in refugiile razboiului, insotit de catre familie, militanti si bombardati de avioane americane ori germane. Nemtii ii incediasera multe din avioane pe aerodromul de la Luncani, langa Turda, dupa intoarcereaarmelor. Insotit de familie a mers intotdeauna unde a fost trimis, risipindu-si cele stranse de o viata intreaga (Doar caa n-a mai avut. Dupa ce la cutremurul din 1940 casa ne-a fost distrusa, n-a mai vrut alta. De atunci locuind noi doar „pe chirie”; avea superstitia ca pilotul care isi face casa cade si moare!). Au fost mai apoi drumurile detinutului, cele prin inchisori si la canal. Apoi drumurile mesterului constructor (devenit), lacrand pana la varsta de 75 de ani, pe la Hunedoara, Gaiesti sau alte locuri; invatase de-acum multe meserii, nu stia sa se odihneasca, a muncit pana in ultima zi a vietii iar acum odihneste intr-un cimitir din Gaiesti! Dar a ramas in mintea si sufletul nostru ca un om deosebit: pilotul, instructorul de zbor, acrobatul aerian, ofiterul aviator COMANICI GHEORGHE...