Fotoreportaj
de la Slujba de Inviere de la Biserica din lemn din incinta
Spitalului Judetean Arad
Pentru a putea
asculta "Hristos a inviat" cantat de enoriasii
acestei biserici faceti click
aici. Pentru a-l auzi aveti nevoie de programul Real
Player
Parga Invierii
Vestirea
pascala cu raspunsul afirmarii plenare a realitatii
Invierii Domnului include si o angajare crestina in
lucrarea mantuirii pe plan personal sau obstesc, ca
renastere sau reinnoire. Biruinta Mantuitorului asupra
stricaciunii si mortii se arata prin intreaga fire,
mai ales atunci cand sarbatoarea ca atare cade in luna
lui florar. Freamatul acesteia da simtamantul atat al
unei reveniri la viata, dupa anotimpuri de amortire,
cat si al refacerii integrale, al castigarii unei vieti
noi si care se innoieste mereu. De altfel, invierea
insasi se defineste ca renastere si reinnoire ce presupune
inaintarea continua pe calea desavarsirii. Oamenii se
bucura nu numai ca pamantul a inflorit din nou, ca si
in trecut, ci pentru ca a dobandit o putere noua in
care intuim vesnicia. Astfel, gradina lumii trezeste
nu doar nostalgia paradisului pierdut, ci si nazuinta
spre raiul ceresc si imparatia lui Dumnezeu. Ori, pentru
urmarea imboldului spre cele inalte, trebuie ca si sufletul
sa raspunda intocmai harului si darurilor lui Dumnezeu.
Invierea a adus in fiinta omeneasca puterea unei noi
vieti care trebuie sporita prin eforturile personale
de a participa la jertfa si victoria lui Hristos Domnul.
Daca prin intruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu Si-a facut
proprie firea omeneasca, iar pe noi partasi dumnezeirii,
prin inviere a sadit in noi germenele vietii nepieritoare,
ca si putinta de a rodi bogat prin stradaniile personale
de a ne insusi lucrarea mantuitoare implinita de El.
Dascalii Bisericii au aratat ca, prin rascumpararea
neamului omenesc din robia mortii, acesta a fost rascumparat
in intregime in persoana Mantuitorului prin jertfa Sa,
asa cum si Apostolul Neamurilor aminteste ca au fost
rascumparati cei sub lege, "ca sa dobandeasca
invierea". Hristos Domnul ii cuprinde astfel
in Sine, virtual, pe toti oamenii, ramanand ca acestia
sa fie in mod real uniti cu El. Aceasta cuprindere tainica
se manifesta in tot ceea ce El a implinit pentru lume.
Asadar, mantuirea omului se arata ca o insusire prin
credinta si fapta a ceea ce s-a dobandit prin El, actualizand
intr-o repetare sfanta fiecare act implinit de Domnul
Insusi spre desavarsirea celor care Il urmeaza. El depaseste
statutul unui model ce atrage la Sine si calauzeste
spre a fi realizat. In ansamblul umanitatii are locul
unui nou Adam, care reprezinta si cuprinde pe toti,
ca si cel dintai. Iar daca prin primul Adam au cazut
toti oamenii, prin cel de al doilea se ridica, dobandind
adevarata viata, renastere in El, care este izvorul
existentei insanatosite. Iisus Hristos Domnul este centrul
umanitatii, nu numai in sensul pasiv al cuvantului,
ci si in cel activ, intrucat iradiaza forta de atragere
la sine spre prefacere si indumnezeire. Firea omeneasca
a Mantuitorului, prin moarte si inviere devine vas al
revarsarii energiilor dumnezeiesti spre umanitate si
din care fiecare se impartaseste dupa propria ravna.
Credinciosii nu sunt cuprinsi in Hristos intr-un chip
ce umbreste propria lor persoana, ci intr-unul relational,
plin de taina. El lucreaza pentru oameni in vederea
stabilirii unei legaturi voluntare prin care acestia
se pot impartasi de trupul Sau cel inviat si indumnezeit.
Cu privire la aceasta, acelasi apostol de referinta
spune: "Impreuna cu El ne-am sculat si impreuna
ne-a asezat in ceruri", iar imnul bisericesc
de la slujba pascala talcuieste mai departe: "ieri
m-am ingropat impreuna cu Tine Hristoase, azi ma scol
impreuna cu Tine, inviind Tu; rastignitu-m-am ieri impreuna
cu Tine Insuti, impreuna ma preamareste Mantuitorule
intru imparatia Ta." Invierea este urmarea
mortii, dar nu propriu-zis organica, ci o incoronare
de sus. Aceasta intrucat omul ce moare este si Dumnezeu
adevarat, iar dumnezeirea, care strabate intregul trup
il invie. Moartea Mantuitorului asadar este o trecere
spre inviere, ea nereprezentand urmarea pacatului, ci
mijlocul suprem prin care firea isi dovedeste aversiunea
fata de rau si pacat, trecand de la forma osandei la
cea de restabilire a nestricaciunii si nepatimirii.
Prin moartea ca pedeapsa a pacatului este calcata deci
moartea ca osanda a firii, dovedindu-se plinatatea vietii
prin care se arata si invierea trupului. Deci moartea
este desfiintata in Hristos pentru toti aceia care sunt
uniti cu El. In epistola citata deja, Sf. Apostol Pavel
afirma urmatoarele: "M-am rastignit impreuna
cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste
in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in
credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si s-a
dat pe Sine insusi pentru mine." Invierea lui
Hristos arata ca omenirea a fost cu desavarsire mantuita.
Ea este temelia credintei crestine. Desavarsirea faptuita
de Hristos Domnul in firea
Sa se impartaseste firii umane cu acelasi scop. In acest
context, Sf. Maxim Marturisitorul lamureste: "Taria
puterii atotcovarsitoare si-a aratat-o daruind firii
neschimbabilitatea prin toate cele contrare suferite
de El, care daruind firii prin patimi nepatimirea, prin
osteneala odihna si prin moarte viata vesnica, a restabilit-o
iarasi, innoind, prin privatiunile Sale trupesti deprinderile
firii si daruindu-i acestea, prin intruparea Sa harul
cel mai presus de fire, adica indumnezeirea... caci
nu era cu putinta sa fie predat stricaciunii prin moarte
Cel ce a venit pe lume neatins de originea prin care
s-a ivit ca sfarsit moartea". De asemenea,
un mare teolog arata ca fara Hristos nu exista sau nu
se stie de un viitor vesnic al oamenilor, deci de un
sens al vietii istorice. Hristos se adevereste ca unica
nadejde a oamenilor intr-o existenta neperitoare a lor
fata de toate cele pieritoare din jurul lor. Iar intr-alt
loc, spune: "Invierea sta in legatura cu istoria,
nu numai prin cauzalitatea supraistorica, pe care a
adus-o asupra istoriei, ci si prin rolul ce l-a avut
si-l are in introducerea unui nou mod de viata in istorie.
Dupa cum s-a putut vedea, o intreaga istorie e recapitulata
in Hristos Domnul, pentru a fi profilata in viitor prin
lumina divinitatii Sale. El Insusi este capul unei noi
umanitati, a poporului lui Dumneuzeu, a Bisericii -
trupul Sau tainic din care toti crestinii fac parte
ca madulare. Potrivit catorva texte din Sfanta Scriptura,
Isus Hristos Domnul este "inceputul",
Cel "intai nascut din morti", adica
"parga invierii tuturor." Sarbatorirea Sfintelor Pasti in luna mai intr-unul
dintre primii ani ai secolului, apare promitatoare pentru
curgerea acestuia, frumusetea firii oglindind parca
pe cea a intregii creatii, implicit a fiintei umane
chemate mereu la inviere si innoire. Vedem o imagine
a raiului de odinioara sau a gradinii ce i s-a dat omului
in grija, dar pe care acesta, din pacate, a pierdut-o.
Pentru a reface totul, gradinarul ceresc s-a jertfit
pe Sine Insusi, redand omului putinta conlucrarii pentru
totdeauna. Iar partasia este acum nu doar in racoarea
serii ce vesteste o noua zi de creatie, ci in chiar
lumina si caldura zilei celei neinserate a imparatiei
lui Dumnezeu. In aceasta comuniune plina de bucurie
duhovniceasca, se rememoreaza nu numai intreaga istorie
a mantuirii, ci se retraieste cu Domnul fiecare clipa
a ceea cea facut pentru noi de la intrupare pana la
cruce, inviere si inaltare. O astfel de recapitulare
este mai necesara la vremea Sfintelor Pasti in acceptiunea
acestora de "trecere", intrucat ne
aflam la raspantia secolelor si a drumurilor ce leaga
trecutul cu viitorul, intre gradini inflorite sau in
rodire si pamanturi pustiite. Desigur, firea in floarea
zilelor de florar isi va urma drumul spre bine si frumos;
iar oamenii la fel cu credinta si nadejdea in desavarsirea
prin Cel ce este Capul creatiunii si Incepatorul vietii.
Acela care reprezinta pe toti oamenii ii si imbunatateste
si infrumuseteaza mereu in vederea redobandirii chipului
dintru inceput. Ei insisi trebuie sa-L reprezinte punand
in lucrare virtutea atat a fiecaruia in parte, cat si
laolalta in unitatea Bisercii, ca institutie si nu mai
putin edificiu, casa a lui Dumnezeu. Cele doua aspecte
se impletesc, credinciosii dovedind apartenenta la trupul
tainic al carui cap este Hristos Domnul si calitatea
lor de temple ale Duhului Sfant, totodata inaltand locasuri
de inchinare, care sa infrunte vremurile. Am exemplifica
aceasta cu ridicarea noii catedrale aradene, care desi
ajunsa sub cupola, este inca in zidire, cerand eforturi
sustinute cu convingerea tare a indeplinirii indemnului
apostolic de a lucra cu frica si cu cutremur la mantuire.
Intr-adevar, credinciosii lucreaza la mantuirea proprie
in Biserica. Ea deschide drumurile realizarilor in diferitele
ramuri ale vietii, ajungand in pragurile diferitelor
institutii si asezaminte, ca si a nenumaratelor camine
care ii simt nevoia. De la o catedrala
pe masura vremii si a locului isi orienteaza dimensiunile
materiale si spirituale toate celelalte fauriri. Acestea
se vreau cat mai multe, potrivit cerintelor actualitatii,
oamenii insisi voind o lume infloritoare, in care fiecare
dintre ei sa-si gaseasca implinirea. Dorim ca Sfintele
Pasti ale anului mantuirii 2002 sa presare peste tot
florile cele nevestejite ale frumusetilor vesnice, spre
multumirea tuturor si slava lui Dumnezeu Tatal, Fiul
si Sfantul Duh. Amin.