Ne bucuram ca in acest prim numar putem aduce o unda de tandrete, o briza de poezie... dar exista oare ZBOR, „aviatie”, fara poezit? Nu categoric nu: majoritatea zburatorilor o simt, o traiesc iar cei putini (care NU) trec „pe langa” desi ea, poezia, sta agatata de aripile avionului sau planorului si-i priveste de acolo cu zambet, intelepciune si poate duiosie... sunt putini.

Se spune ca „romanul s-a nascut „poet”. Altii spun ca el s-a nascut cu un „inascut” simt al zborului... ei bine, cand cele doua se potrivesc in destinul ori ursita aceleasi persoane, este catastrofal! – nu mai stii de unde ramane sa-l „apuci”, nu mai stii care este prioritatea, gravitatea, unde ramane „ramanerea” sa! (in scris sau in zbor?)

Cazul ce infatisam acum se numeste VENUS. Multi, foarte multi piloti militari i-au auzit glasul, avertizarile si ordinele, in castile radio, pe timpul executarii misiunilor... i-l vom auzi acum si noi dar, inainte, sa vedem si sa aflam CE sau CINE este „VENUS”? Sa-l ascultam putin insa:

„Acum cantam noi pe pamant,
Mai tarziu veti canta voi
Si ce instrumente muzicale or sa fie
Peste doua sute de ani!

Acum danseaza fetele noastre,
Mai tarziu vor dansa fetele voastre
Si ce fete or sa fie
Peste doua sute de ani!

Acum e prea scurt drumul
Pana la moarte,
Mai tarziu oamenii
Vor dezlega timpul,
Dar nu vor scapa de obligatiile vietii,
Ca de moarte
Si moartea s-ar putea sa fie altfel
Si ce barbati si ce cantece
Si ce fete si ce instrumente muzicale
Or sa fie
Peste doua sute de ani!”
(„Acum” din vol. Iarba Cainelui/1996)

Deci, in urma cu... „doua sute de ani”, pe sfarsitul de vara a anului 1934 (11 sept. – zodia Fecioarei), in Macea Aradului se naste Gheorghe Ciupuliga cel ursit cu dublul si frumosul blestem de a deveni zburator (aviator pilot) si „comitator de versuri” – poet. La prima „calificare” ajunge prin scoala de Ofiteri Aviatie (Buzau), la a doua prin nelinistea sufletului sau si pompajul de sange al inimii sale omenesti (singurul sange poluat cu toate bucuriile si amaraciunile posibile). De fapt, constient catva asupra cauzelor si devenirii, el, in acelasi volum, citat, se marturiseste:

„Sunt facut din briliante si zgura
Din parti cu rosturi si valoare
Si parte de risipitura;
Am directii cu abateri, si precise –
Sunt intre larga libertate
Si porti cu accese-interzise...”

Asadar devine aviatorul generatiei absolvente in 1956 (cei ce au mai apucat serioase avioane invatatoare „Fleet-10” si „Nardi”, cum si valorosi aviatori instructori), ca apoi, intr-o aviatie militara „noua” dar calare pe resturile zburatoare ale razboiului (uzatele si putinele avioane romanesti ori grosolanele si afumatele, dar puternicile, Sturmovik-uri rusesti) sa-si inceapa drumul cerului. Caci asa se duc oamenii pe drumurile destinate... iata cum o spune aviatorul poet:

„Si oamenii se duc
Si mai raman,
Tot altii, tot altii
Si mai paveaza
Pamantul
Cu drumuri
Si fac case,
Nu chiar pentru ei
Dar fac case
Si se duc
Si raman
Si se duc
Ca un cal, ca o pasare...
In general
Isi urca viata
Intr-un fel de tren,
Sa-i duca
Si nici nu stiu bine
Unde-i duce
Si urca fiecare
Unde se nimereste,
Pentru ca in gari
Exista o ora precisa
De plecare
Si oamenii se duc
Si mai raman
Si se duc
Ca un cal, ca o pasare..."
(„Ca un cal, ca o pasare”, din vol. Iarba Cainelui)

Cu o dramatica sinceritate, cu parca o spaimantata stare a intrebarilor, poetul tatoneaza raspunsuri deloc linistitoare – iata:

„Ne-a mai ramas
Putina apa,
Putin oxigen
Si putina lumina;
Putina vreme
Va mai creste iarba
Si vom mai incapea in lume;
Pe drum sunt lacuste,
- Din departare se-aude zgomotul
- Venirii noastre –
Ne-a mai ramas
Putina apa,
Putin oxigen
Si putina lumina;
E prea mult fier.”
(„Preludiu”, vol. Iarba Cainelui)
SI „Reprezentatie”, din acelasi volum:

„A venit primavara
Ca oamenii ucid
Mieii
Si calca
Iarba
Si soarele
Se imprastie pe jos
Stropind peretii
Si pasarile
S-au intors acasa,
Cate-su mai sfarsit
Periplul.
Intarzii
Prea mult pe-afara
Sa simt aerul
Crud,
O! de-as avea timp
Sa-ntarzii...
E un spectacol
Ucigator de frumos,
O reprezentatie
La care lumea
Poate participa
Gratuit;
Dar ar fi pacat
Sa participi gratuit
Cand ai o singura data
Bilet pentru acum.”

(Si nu stii ce esti tu, cititorule: mielul ucis, iarba calcata in picioare, norocoasa pasare ce a reusit, un gram din soare esti sau cate putin din toate acestea?... cum si omul contemplator si catva intelegator, asistand la „spectacolul ucigator de frumos”?, posesorul acelui „bilet pentru „ACUM”?)

In felul acesta el umbla cu gandurile si cuvintele. Dar cu avionul, cum umbla? (Scriu aceste randuri chiar in ziua cand, la miting aerian, in Ukraina, un aparat „Suhoi” s-a prabusit explodand si pulverizandu-se peste oameni...; este ziua cand imi amintesc de Doru Davidovici, de versurile sale din poezia „DE CE?”: „Cand un avion in aer explodeaza/ Si arde, ce se-ntampla cu pilotul?/ De ce pe cer sunt stele numai noaptea?/ De ce copiii vor sa stie totul?”) Deci cu avionul, cu zborul, cum este? Iata:

„N-am mai zburat demult
Dar am o pofta nebuna,
Chemarea vine din departe,
Sa execut o inalta acrobatie
50% viata, 50% moarte...”

Dar ipostazele sale pamantene predomina. Problemele, implicatiile, responsabilitatile pamanteanului. Iscordiile, temerile, bucuriile si poate drepturile sale de Om in a defini:

„Uneori cand umblu cu un cutit,
Mai ales cand taie, ma intreb:
Cand s-o fi inventat cutitul?...
Si uneori,
Cand vad un cal, ma intreb:
Cand s-o fi inventat calul?!
Si de cate ori nu ma intreb:
Cand s-or fi inventat
Cainele,
Pasarea,
Pomii?!
Dar ca sa existe pomi
Mai intai trebuia inventat
Pamantul.
Dar cand s-o fi inventat ochiul,
Urechea si mersul pe jos?!
Cand s-o fi inventat soarele?!
Si mai ales, de ce s-o fi inventat
Soarele?

Ei, bine,
Daca tot suntem la cutit,
Va tai o felie.
Serviti,
Serviti o bucatica de soare,
O bucatica de miracol;
O! dar poate nu le priviti ca atare;
Toate sunt miracol:
Ca vezi, ca auzi
Ca mergi, ca vorbesti,
Mai ales ca gandesti,
Ca ninge, ca ploua,
Ca e soare,
Mai ales ca e soare.
Luati,
Serviti,
Sunt pe gratis,
Pe gratis pentru ca sunt prea scumpe
Sa poata avea un pret
...”
(„Intre miracol si banal”, vol. Secanta la Uranus/2001)

Si, din acelasi volum, „Tacere sinistra”:
„Mi-e teama sa tai pomii,
Mi-e teama de blestemul lor;
Fac asa un zgomot cand se prabusesc!
Apoi tacerea aceea sinistra!
Si golul!

Dar ce putem face
Cand uciderile
Au ratiunea foamei noastre?
Si-avem atatia dinti!!!”

De ce toate acestea? Cum astfel toate acestea? De ce pendulam (ori ne zbatem?) „intre miracol si banal”? Probabil pentru ca „Asa e jocul”!:

„Am alergat
Ca un bun sportiv,
Pretutindeni,
Am iubit,
Am invatat
Sa ma joc
De-a pamantul,
De-a soarele,
De-a viata,
De-a moartea
Si toate- acestea
M-au considerat
Un bun partener.
Dupa putina osteneala
Am ras impreuna
Si le-am rugat
Sa continuam.
Ne pare rau, mi-au spus,
Dar asa e jocul,
Scurt.”

Contemplarea exterioara si interioara, meditatia si specialul zbor in cautarea daca nu a solutiilor macar a adevarului, un fel de scormo nire dureroasa dar si cu un picur ironic (daca nu cinic!), si punerea in cuvant (uneori cel imediat, alteori cel cautat, ales), iata „un putin” din cele foarte multe ce s-ar putea spune nu intr-o prezentare ci intr-o meritata si temeinica analiza. Poate miile de ore (de zi?, de noapte? – nu are importanta, in fata ecranului de urmarire si dirijare al „tintelor”, al zborurilor, este intotdeauna o noapte intrebatoare!...), ale supravegherii cerului si zborului – indelungata activitate profesional aviatico militara, a sa – sa-i fi dat lui Venus obisnuinta de a-si scotoci sufletul mai bine si mai adanc decat altii? Caci ceva si catva din grava responsabilitate a controlului de zbor militar a deversat si in poezia sa, unde exista momente si muchii deosebit de subtiri si „periculoase”. Ei bine, cand aceste accente, cand o nonsalanta de boem, cand duiosie si autentic lirism... toate acestea sunt prezentate si „gasibile” in acest loc deosebit, special, minunat pe care G.C. Venus l-a descoperit, un loc unde Neasteptat se afla multe frunze, pomi si unde cresc ciudate ierburi: iarba cainelui, iarba omului, iarba cerului...

O interesanta (uneori suprinzptoare) grefica, a autorului, insoteste poezia in ambele volume (Iarba Cainelui, Secanta la Uranus), dovedindu-l pe autor un polivalent. Spatiul sau artistic inca se mareste astfel, urca, contopindu-se, reunindu-se cu spatiul sau de zbor, poetul devenind, prin „ragazul” aviatorului, prin adastarea acstuia pe pamant, se reinalta in si la zbor lasandu-ne pe noi sa raspundem la cel putin doua intrebari: care este ipostaza autenticitatii lui G.C. Venus – aviator sau poet? si, care este locul sau in poezia romaneasca contemporana? Iata doua intrebari grele, carora raspunsurile le vor veni candva in lumea aceasta si in timpul acesta cand foamea dintilor nostri mistuie copacii iar in jurul nostru se aduna mai mult fier decat raze de soare si frunze.

P.S.: Este suprinzator si imbucurator cat de „acasa” este si cat de des intalnim poezia (scrisa) de catre aviatori (pornind, bunaoara, de la Zorileanu si ajungand la Agarici sau Davidovici...), scrisa si pe coala albastra a cerului dar si pe cea alba a hartiei.

Cornel Marandiuc