O
LUNGA, aparent "plictisitoare" povestire DAR, de fapt,
o estrem de interesanta si instructiva relatare asupra unui raid
aviatic reusit, a unui concurs ratat, dar in care S-AU STABILIT
RECORDURI MONDIALE!
Cu atat
mai mult acest "material" cu cat noi am uitat ca LUMEA
OAMENILOR si LUMEA AVIATORILOR exista SI dincolo de noi! Desigur,
este greu a accepta ACEASTA ACUM cand nu mai facem cuvenita aviatie
NICI MACAR IN TARA iar pana si reputata Companie nationala TAROM
se retrage de pe liniile aeriene internationale pe care cu profesionalism,
prestanta, calitate si terta apreciere a actionat decenii la rand.
Pacat!... oricum aceasta inseamna paguba si rusinea noastra, bucuria
si avantajarea concurentei – clar!
Cat priveste
aici descrisa participare in editia 1997 – Turcia, la "Jocurile
Mondiale Aeronautice" (Doamne... si veti vedea cum de bine
ne-am priceput a organiza si sustine!...) pare-se ca aceasta a
fost o ultima adiere a VÂNTULUI AVIATIC (...vantului si
avantului) care cu putere a batut decenii la rand in tara noastra;
cu REGRET, APRECIERE si oarece NOSTALGIE ne intoarcem (si prin
aceasta marturie a D.lui Constantin Manolache) spre acele TIMPURI
(aviatice!), AVIOANE, dar in primul rand OAMENI!
Cornel
Marandiuc
Inainte
de a incepe descrierea realizarii acestor recorduri din anul 1997
(acum am putea-o numi o reala epopee), vreau sa amintesc realizarea,
in timp, a altor recorduri mondiale obtinute, de aceeasi factura:
1958 – 4 (patru) recorduri mondiale
1966 – 2 (doua) recorduri mondiale
1997 – 3 (trei) recorduri mondiale
Toate
aceste recorduri mondiale s-au obtinut conform regulilor Codului
Sportiv al Federatiei Aeronautice Internationale, ca recorduri de
"viteza pe parcurs recunoscut", la categoria de greutate
a avionului respectiv.
Au
trecut 39 de ani de la realizarea primului record si pana la realizarea
ultimului. Culmea este (culmea sansei sau a obligatiei?) ca am luat
parte, in calitate de pilot si organizator, la toate cele 9 recorduri.
Ce repede trece timpul!... Cum s-au adunat acesti ani la activitatea
mea in aviatie, de aproape 60 de ani (1944-2003).
Cunosc
alte recorduri mondiale realizate in alte sporturi, din Romania,
la care ma inclin si le apreciez din tot sufletul, dar nu pot uita
ca aviatia face parte din sporturile "de mare risc"! S-a
depasit recordul la aruncarea ciocanului cu 10 cm. si s-a stabilit
astfel un nou record mondial! S-a depasit cu 30 cm. aruncarea sulitei
si s-a stabilit un nou record mondial! S-a obtinut peste 2 m. la
saritura inaltime femei si a aparut inca un record mondial!... Dar
recordurile si performantele mondiale sunt numai in atletism? Oare
"mai marii" sportului romanesc au uitat activitatile sportiv
aviatice? Nu au cu ce sa le compare. Este drept? Nu, nu este drept!
Incerc
sa va povestesc realizarea acestor trei recorduri si poate va voi
convinge ca sportul aviatic (motor, planor, parasutism, parapanta,
ultrausoare, balon etc) este un sport ce nu poate fi comparat nici
cu "ciocanul", nici cu "sulita" sau "discul".
Daca nu veti fi convinsi inseamna ca duceti lipsa de informare,
dar si faptul ca dupa atatia ani de activitate a aviatiei sportive
in Romania (inceputa in 1922) nici nu v-ati straduit sa va documentati.
Nu trebuie scapata de observatie nici conducerea aviatiei sportive
din Romania, indiferent ca s-a numit Aeroclubul Romaniei, Aeroclubul
Central al Romaniei sau Comisia Centrala a Aviatiei Sportive.
Va
asigur dragi cititori – pe voi piloti de transport public,
piloti militari, piloti din aviatia utilitara, cat si pe voi pilotii
sportivi, ca va vorbeste un pilot care a zburat timp de 60 de ani,
care acum, la varsta de 80 de ani cu durere in suflet constata ca
nu suntem cunoscuti (ori recunoscuti?) pe linie sportiva, in Romania,
de catre marele public. La ora aceasta in tara apar cateva publicatii
in care se vorbeste despre aviatie dar nu de aviatia romaneasca
ci mai mult despre aviatia mondiala si in special despre cea reactiva...
exceptie facand "ORIZONT AVIATIC" si "CER SENIN".
Ori, daca nu suntem cunoscuti in tara, nu vom fi nici in afara,
in alte tari...
Sa trecem insa, deocandata, la subiectul propus si anuntat prin
titlu.
Cu
ocazia desfasurarii Jocurilor Mondiale Aeronautice – Turcia
1977, Aeroclubul Romaniei si Federatia Aeronautica Romana au hotarat
ca o formatie de 3 avioane sportive romanesti sa participe la proba
de "raly aerian", cu aterizare la punct fix. Acest raly
aerian urma sa se desfasoare in zona de Sud a Turciei, pe aerodromul
ANTALYA, situat la tarmul mediteranian.
Cu
ocazia deplasarii acestor 3 avioane, de la Bucuresti la Antalya
s-a lansat propunerea maestrului emerit al sportului si vicepresedinte
al F.A.R., Constantin Manolache, de a se realiza 4 recorduri mondiale,
in formatie de trei avioane "viteza pe parcurs recunoscut")
conform Codului Sportiv al Federatiei Aeronautice Internationale,
Sect. II, art. 5.4 si 6.6 Aceste recorduri urmau sa se realizeze
pe cele 4 tronsoane: Bucuresti-Istambul; Istambul-Antalya; Antalya-Istambul
si Istambul-Bucuresti. Conform Codului Sportiv International realizarea
recordurilor mondiale de "viteza pe parcurs recunoscut"
se putea face numai intre doua capitale de tari, sau intre doua
orase de importanta internationala. In cazul nostru orasele erau
Bucuresti (capitala Romaniei), apoi Istambul si Antalya(orase de
importanta internationala.
Responsabilitatea
organizarii si realizarii acestor recorduri si-a asumat-o subsemnatul.
In acelasi timp tot eu am pregatit echipajele pentru participarea
la acest raly aerian, conform regulamentului respectiv.
Era
pentru prima data cand o formatie de avioane sportive romanesti
zburau deasupra Turciei pentru realizarea unor recorduri mondiale.
Era pentru prima data cand avioane sportive romanesti ajungeau pe
coasta Marii Mediterane. Aioanele sportive romanesti mai zburasera
in Turcia, cu ocazia participarii la Balcaniada Aeronautica editia
IV 1981 (Ankara), cand tot sub conducerea subsemnatului s-au cucerit
toate probele de inalta acrobatie aeriana, atat la barbati cat si
la femei.
Pentru
participarea la raly cat si pentru toate facilitatile necesare transportului
acestor 3 avioane, Aeroclubul Romaniei, prin directorul General
(de atunci) Constantin Voicu, si Federatia Aeronautica Romana (prin
Dumitru Adriana) au stabilit cu TURK HAVA KURUM – TURKICH
AERONAUTICAL ASSOCIATION toate problemele zborului respectiv, in
ceea ce priveste: alimentarea cu benzina si ulei, atat pe aerodromul
ATATURK Istambul cat si pe aerodromul ANTALYA, taxele de participare
la concursul de raly aerian, taxele de aerodrom pentru aterizare
si stationare, cum si asigurarea "casa-masa-transport".
Intre
timp am facut o adresa catre F.A.I. pentru aprobarea realizarii
respectivelor recorduri si luarea in evidenta. A urmat cererea de
survol peste Bulgaria, si respectiv Turcia, pana la Antalya. Zborurile
urmau sa se execute in regim (conditii) V.F.R. – la vedere,
deoarece avioanele nu erau echipate cu aparatura necesara pentru
efectuarea zborului fara vizibilitate. Trebuia zburat sub cel mai
de jos nivel al cailor aeriene pe care le intersectam. Deplasarea
in zbor trebuia executata pe drumul cel mai scurt care lega aerodromurile
respective. Regulile Codului Sportiv International mai precizeaza
in legatura cu stabilirea recordurilor mondiale de "viteza
pe parcurs recunoscut": distanta masurata dintre centrele aerodromurilor
respective nu trebuie sa fie mai mica decat distanta masurata intre
centrele oraselor respective; se admite totusi o toleranta de plus/minus
2%.
Compunerea
echipajhelor si alegerea tipului de avion
De comun acord cu conducerea Aeroclubului Roman, prin presedintele
Voicu Constantin, am hotarat urmatoarele avioane si echipaje:
- avioane de tipul ZLIN-142 echipate cu motoare M-337 K, de constructie
cehoslovaca, ce se incadreaza ca greutate la clasa C, subclasa C-1-c
(1000-1750 kg), grupa I (motor cu piston), conform Codului Sportiv
F.A.I.
- echipaje:
1) avo YR-ZCE: C-tin Manolache, cdt. de bord/ Traian Gheorghiu,
copilot.
2) avo YR –ZCM: Gh. Militaru, cdt. de bord/ Constantin D.tru,
mecanic.
3) avo YR-ZCA: Alex. Popovici, cdt. de bord/Filip Stelian, copilot.
Zborul
s-a desfasurat in formatie "cocor" – stanga Militaru,
dreapta Popovici. Trecerile pentru cronometrare, atat la plecare
cat si la sosire au fost cu toate trei avioane in "linie",
spre a fi cronometrate in acelasi timp.
Avioanele
au fost pregatite de mecanicul sef Constantin Dumitru, impreuna
cu colectivul tehnic al aeroclubului Strejnic-Ploiesti si Ghimbav-Brasov.
Toate avioanele aveau instalate la bord statii de radio VHF iar
unul dintre avioane avea instalata si statia Tranponder.
Dupa
stabilirea tipului de avion si a echipajelor s-a trecut la calcularea
distantelor, raportata la diferenta dintre coordonatele centrelor
oraselor in cauza si a aerodromurilor lor – calcul ce trebuia
trimis la F.A.I. pentru verificare si aprobare. (Astfel, pentru
distanta Bucuresti-Istambul, calculul dintre centrul aeroportului
Otopeni = N-44° 34’3/E-26°09’8 si centrul aeroportului
Ataturk Istambul = N – 40° 58’3/E – 28°48’5,
a dus la stabilirea distantei de 456 km. Calculul dintre centrul
orasului Bucuresti = N – 44°25’01/E – 28°48’5,
a dus la stabilirea distantei de 451 km. Deci, asa cum am spus mai
inainte, distanta dintre centrele oraselor este mai mica decat distanta
dintre centrele celor doua aeroporturi si prin urmare se conformeaza
regulilor pentru stabilirea recordului). Pentru distanta Istambul-Antalya
calculul dintre centrul aeroportului Ataturk Istambul (N-40°58’8/E
– 28°48’5) si centrul aeroportului Antalya (N-36°55’4/E-30°47’7)
a dus la stabilirea distantei de 482 km. Calculul dintre centrul
orasului Istambul (N-41°00’3/ E-28°57’5) si
centrul orasului Antalya (N-36°52’3/E-30°43’3)
a dus la stabilirea distantei de 485 km. In cazul de fata distanta
dintre centrele oraselor Istambul si Antalya fiind mai mare decat
distanta centrelor aeroporturilor (depasind in felul acesta "regula")
conform regulamentului s-a aplicat toleranta de 2% acceptata pentru
stabilirea recordului. Procedeul de calcul este cuprins in Regulamentul
Codului Sportiv F.A.I., unde, pentru calcularea distantelor distanta
zburata se considera a fi lungimea arcului de pe cercul mare de
la nivelul marii care uneste punctul de plecare cu punctul de sosire.
Masurarea arcului de pe cercul mare va lua in calcul coordonatele
geografice. In acest scop pamantul este considerat a fi o sfera
cu o raza de 6.731 km. Aceasta aproximatie este facuta de catre
F.A.I. in scopul masuratorilor standard oriunde in lume.
Cronometrarea
avioanelor la plecare si la sosire, pe traseul respectiv, se face
de catre o comisie formata din reprezentanti ai Aeroclubului National
si reprezentanti ai Organului de Trafic al respectivului aeroport.
Precizia cronometrajelor va duce la calcularea vitezei de zbor a
avioanelor, pe tronsonul respectiv.
***
Nu
este usor ca pe un traseu de 500 km., cu un avion sportiv echipat
cu minim instrumente de bord pentru navigatie, zborul sa se execute
numai cu vederea solului comparand tot timpul traseul cu harta.
In 500 km. situatia meteo se poate schimba de cateva ori iar tu
nu ai posibilitatea de informare. Daca plafonul scade este obligat
sa zbori pe sub formatia de nori, iar daca aceasta situatie se petrece
intr-o zona muntoasa (unde nu mai ai loc intre plafon si munti)
trebuie sa stii pe ce parte ocolesti, dupa care trebuie sa revii
pe traseu... si timpul se scurge in detrimetrul vitezei pe care
trebuie sa o realizezi. Multe alte situatii, inca, care se pot include
la capitolul neprevazutelor. Intotdeauna trebuie sa hotarasti repede
si bine cum trebuie sa procedezi. In tot timpul zborului trebuie
sa te preocupe eventualele aterizari fortate, din diferite motive.
In permanenta trebuie sa cercetezi solul si sa te gandesti unde
ai putea ateriza fortat, in siguranta. Nu mai vorbesc de responsabilitatea
pe care o ai atunci cand conduci o formatie de mai multe avioane...
Conform
regulamentului concursului de raly-avion ziua de 12 Sept. 1997 era
ultima zi de prezentare pe aerodromul din Antalya. La 1 Sept. trimit
un fax conducerii ralyului-avion, d.lui HUSEYN DALKIRAN, prin care
il anunt ca echipajele romanesti vor sosi la Antalya pe data de
11 Sept. La acest fax directorul respectiv raspunde la 3 Sept. si
ne anunta sa nu venim pe data de 11 sept. deoarece nu vom avea asigurata
cazarea. Ne atentioneaza sa venim numai pe data de 12 Sept.. In
acelasi timp ne comunica ca nu vom putea ateriza pe aeroportul aeroclubului
din Istambul deoarece acesta activeaza pe un aerodrom militar si
ne recomanda sa aterizam pe aeroportul international Ataturk-Istambul.
Pe acest aeroport vom fi cronometrati si tot pe acest aeroport suntem
asteptati de reprezentantul lor pentru alimentarea cu carburant.
Cu
toate acestea, dupa ce ne-am consultat cu directorul Aeroclubului
Roman, am luat hotararea sa plecam pe ziua de 11 Sept. 1997, cu
riscul ca echipajele sa-si plateasca cazarea pentru o noapte la
Istambul, astfel insa asigurandu-si o rezerva in eventualitatea
unei zile nefavorabile meteo, tinand seama ca vom traversa intregul
podis al Anatoliei si munti inalti intre 2-3000 m.
Astfel,
In ziua de 11 sept. cele trei avioane se afla pe aeroportul international
Otopeni-Bucuresti, unde depunem plan de zbor pentru decolare la
ora 10.00 local. Turcia se gaseste pe acelasi fus orar iar aceasta
ora a fost fixata tinand seama de timpul necesar pentru a ajunge
la Antalya: Bucuresti-Istambul 3 ore, 2 ore pentru alimentare si
obtinerea buletinului meteo (pe Istambul) si 3 ore de zbor intre
Istambul si Antalya. In concluzie, de la Bucuresti la Antalya erau
necesare 8 ore, cu conditia ca situatia meteo sa fie corespunzatoare
deplasarii in conditii VFR, a celor trei avioane; ultima ora permisa
pentru aterizarea la Antalya fiind 19.30.
Ruland
cu avioanele pe aeroportul Otopeni, in vederea decolarii ni se comunica
prin radio ca autoritatile bulgare nu ne permit survolul peste teritoriul
Bulgariei. Ne intoarcem la locul de parcare si incepem informarile
telefonice pentru aflarea motivelor acestui refuz. "Traficul"
Aeroclubului Romaniei si "Traficul" aeroportului international
Otopeni nu au putut rezolva situatia survolului pana la ora 16,00,
ultima ora posibila de decolare pentru a ajunge cel putin pana la
Istambul.
A
doua zi, 12 Sept. 1997, sosind la aeroportul Otopeni aflu ca inca
nu avem aprobarea de survol peste teritoriul Bulgariei. In aceasta
situatie disperata si neprevazuta am anuntat pe Secretarul de Stat
din cadrul Ministerului Transporturilor, ALEODOR FRÂNCU, asupra
situatiei in care ne aflam. Dumnealui, impreuna cu Directorul Autoritatii
Civile Aeronautice, DAN ANDREI, au luat legatura cu Autoritatea
Civila de Aviatie a Bulgariei, cu organele de trafic din Bulgaria,
cu Ambasada Romaniei la Sofia si Ambasada Bulgariei la Bucuresti
si tarziu, catre ora 17,00, au reusit sa obtina aprobarea de survol
peste teritoriul bulgar. Ora era foarte inaintata si nu mai aveam
timp sa ajungem la Antalya...
Prin
urmare s-a scurs si ziua de 12 Sept., zi pe care organizatorii o
fixasera ca ultima zi de sosire pentru a putea participa la competitia
aviatica.
Toata
incurcatura a pornit de la Dispeceratul Aeroclubului Romaniei care
s-a folosit de o adresa a Directiei Relatii Consulare din M.A.E.
al Romaniei, din Oct. 1996, in care se spunea ca nu este nevoie
de aprobare pe cale diplomatica pentru survol... dar care "adresa"
nu mai era "valabila" in 1997! Trebuia deci aprobare de
survol, pe cale diplomatica obtinuta, aprobare care nu fusese ceruta
la timpul necesar. Si UITE ASA, din cauza unor functionari neatenti
suntem pusi in situatia de a nu putea sosi la timp pe aerodromul
Antalya, pierzand participarea la ralyu! Sa urmarim insa expunerea
cazului...
Pe
data de 13 Sept. se decoleaza de pe Otopeni spre Istambul, la ora
09.25 si dupa doua ore si patruzeci minute suntem aterizati pe aeroportul
Ataturk, dupa ce am fost cronometrati, realizandu-se astfel primul
record de viteza "pe parcurs recunoscut" Bucuresti-Istambul.
Situatia meteo pe tot parcursul a fost foarte buna si am parcurs
traseul: Otopeni – lacul Greaca – frontiera cu Bulgaria
– Zavet – Sumen – Vankovo – Asparukhovo
– Burgas – Primorsko – Akhtopol – frontiera
cu Turcia – Igneada – Kyikoy – Kapagokoy –
Kuruk ayzik – Yesilkoy (Istambul).
Dupa
decolarea de la Otopeni, imediat viraj dreapta catre Sud. Zburam
la joasa inltime (sub 600 m), pe sub panta de aterizare a Banesei.
Mai departe, cu manastirea Cernica in stanga, cu Popesti-Leordeni
in dreapta incepem incet-incet sa luam inaltime spre 500 m. Cand
am ajuns la travers Popesti-Leordeni le-am aratat coechipierilor
locul unde s-a aflat (in perioada razboiului, cat si dupa –
pana in anul 1960) aerodromul Popesti-Leordeni. Se mai vad si astazi
vechile hangare ale unitatilor militare si fostul hangar al fostului
Minister al Afacerilor Interne (!...)
Se
poate povesti mult despre aerodromul Popesti-Leordeni. Sa va dau
numai cateva informatii: pe aerodromul P-L a luat fiinta prima scoala
de zbor instrumental "de zi si de noapte", a aviatiei
militare. (Aici a urmat cursurile de P.S.V. Regele Mihai I). De
pe acest aerodrom, imediat dupa 23 august 1944 Bazu Cantacuzino
decoleaza spre Foggia-Italia, avand in fuselaj un inalt ofiter american...
si mai "cate si cate" evenimente si intamplari nu sunt
legate de acest aerodrom!... poate le vom aminti altadata. Sa mergem
mai departe insa. Traversam raurile Dambovita si Arges, in apropierea
comunei Curcani si ne apropiem de Dunare exact peste fostul loc
GREACA. Acest loc a fost multa vreme poligon de tragere pentru aviatia
militara.
Trecem
Dunarea, hotarul tarii noastre. Comunicam A.C.C. Bucuresti ca trecem
"FIR"-ul Romaniei, multumim de colaborare si luam legatura
radio cu A.C.C. Sofia... Prima localitate mai importanta peste care
zburam in Bulgaria este Zavet – o localitate inconjurata de
paduri. Cu localitatea Iserih in stanga noastra si cu cap compas
120° ne indreptam spre localitatea Sumen. Inainte de Sumen traversam
calea ferata ce merge la Harsova si apoi (a doua traiectorie) spre
localitatea Visoka Poliana. In dreapta noastra "mai marele"
Rezgrad. Pe masura ce ne apropiem de Sumen imi aduc aminte de Balcaniada
Aeronautica din 1977, din Bulgaria... atunci am aterizat pe aerodromul
Sumen. Pe acesta se desfasoara cea mai mare activitate de planorism
din Bulgaria... Am zburat cu aerodromul in stanga noastra, peste
un platou destul de inalt fata de sesul inconjurator – 200
m. Acest platou are marginile foarte abrupte in partea de Est, aproape
la verticala. Pe acest platou se vad si acum ruinile unii mare castru
roman. In dreapta noastra, aproape de satul Bunovti se poate observa
constructia unei mari piste betonate. Imi aduc aminte cum in ocazia
Balcaniadei aeronautice din anul 1977, la proba de raly-avion, eu
am zburat la bordul unui avion ZLIN-726 ca observator al concurentului
ALBU MIHAI, castigatorul probei de acrobatie in acest concurs. Aici
la Suman organizatorii bulgari au asezat un panou de recunoastere
chiar sub panta abrupta a platoului, in dreptul comunei Divdeadovo,
incat nu-l puteai vedea decat in situtia cand te aflai la verticala
lui... l-am observat in ultima clipa!
Amintesc
ca in stanga mea zboara comandamentul aeroclubului Ploiesti –
pilotul G. Militaru, avand la bord pe mecanicul sef Constantin D.tru.
In dreapta zboara pilotul instructor Popovici Alex., avandu-l copilot
pe instructorul Filip Stelian, ambii de la aeroclubul Ghimbav-Brasov.
In aceasta formatie am zburat tot timpul, rotindu-i in acte la comanda
avionului respectiv pentru a le oferi posibilitatea de a face fiecare
cel putin cate un record de "viteza pe parcurs recunoscut".
Dupa
ce trecem de Sumen lasam in stanga noastra cateva cote de 6-700
m. Intre Semeadovo si localitatea Aitos intalnim turbulenta foarte
puternica iar mai departe, cu Burgasul (aeroport civil important
de la tarmul Marii Negre) mult in stanga noastra merge paralel cu
calea ferata care duce de la aitos la Dolano-Ezerova. Trecem aproape
de un aerodrom militar, lasam lacul Burgasko Aezero in urma, traversam
raul Ruzok Asterenska in dreptul satului Novolsi, si ne apropiem
de o regiune impadurita de la granita dintre Bulgaria si Turcia.
Legaturi radio foarte slabe cu ACC Varna si deloc cu APP-ul Burgas.
Zburam la inaltimea de 500 m. cu vizibilitatea foarte buna –
CAVOK. Cotele pe care le traversam sunt foarte mici – 3 la
500 m. De la inaltimea la care zburam se vede Marea Neagra si aproape
de granita lasam in dreapta noastra localitatea Malko-Tirnovo, care
este asezata intr-o depresiune muntoasa. Pana la granita cu Turcia
am zburat relativ in linie dreapta, fiind nevoiti sa ocolim, cand
a fost cazul, doar zonele de aerodrom. Am observat un lucru interesant
pe teritoriul bulgaresc: foarte multe piste betonate, de dimensiuni
mici, pentru aviatia utilitara, fara infrastructura langa ele, piste
simple de 5-600 m. lungime si late de 25 m.
Prima
localitate mai importanta peste care zburam in Turcia este Demirkioi,
localitate asezata la poalele unei cote de 1018 m., denumita Maha-Dachi.
In continuare trecem peste localitatea Vize, care are un mic aerodrom
in partea de sud. O sosea asfaltata care leaga Bulgaria de Turcia
si care duce pana la Istambul, ne "urmareste" in stanga...
Avioanele
se comporta bine si controlul radio pe care il fac cu coechipierii
imi confirma ca totul decurge normal. Ne apropiam de calea ferata
Ceatadya-Cerkekoi-Istambul pe care o traversam lasand in dreapta
noastra golful de la Marea Marmara (Biujuk-Cermedje) si la indicatiile
APP Istambul coboram la 100 m., indreptandu-ne catre aeroportul
ATATURK-Istambul de langa localitatea Yesilköy. Suntem dirijati
sa facem o mica zona la 150 m, in partea de S-W a pistei, dupa care
suntem autorizati sa aterizam pe pista, venind dinspre Marea Marmara.
In
zborul de apropiere spre aeroport Ataturk, in partea de vest pe
o intindere de cel putin 30 km. am vazut ca in jurul celor doua
golfuri sunt zone intinse de constructii moderne... formidabile!:
vile, hoteluri si alte... cu o frumoasa arhitectura, marginite cu
mici aerodroame particulare cu piste betonate, platforme pentru
elicoptere sichiar cateva hidroescale (la cele doua golfuri)...
Pe
panta de aterizare suntem luati in primire de TWR Istambul iar dupa
aterizare suntem dirijati catre locul de parcare. Am fost cronometrati
la primul contact cu pista betonata, de catre TWR. Nu ni s-a permis
sa survolam TWR, asa cum calculasem sosirea, in plus am pierdut
3 minute cu zborul in zona, pe care l-am facut inainte de aterizare.
Dupa
ce am parcat avioanele au sosit imediat dispecerii de la HAVAS,
care se ocupau de taxele pt. aterizare si parcare. Le-am explicat
ca suntem asteptati de catre un reprezentant al Aeronauticii din
Istambul, care se va ocupa de alimentarea avioanelor si de plata
tuturor taxelor. Dupa o ora de asteptare cei de la HAVAS au venit
din nou sa ne intrebe "ce facem?" in aceasta situatie
am cerut sa fiu transportat la BRIFING pentru a lua legatura telefonica
cu reprezentantul Companiei TAROM din Istambul – doamna Dogaru.
Aceasta fusese anuntata de catre directorul general al TAROM-ului
despre sosirea noastra, pentru a ne ajuta in caz de trebuinta. Dar
dumneaei nu era "de serviciu". Am vorbit cu "ajutoarea"
ei, care ne-a asigurat ca va face tot posibilul pentru rezolvare.
Timpul insa se scurgea necrutator. Ultima ora de aterizare la ANTALYA
era 19,30 iar acum era ora 15,30. Intre timp ni se comunica din
partea agentiei TAROM (Istambul) ca s-a luat legatura cu reprezentanta
Companiei bulgare BALKAN, care se va ocupa de alimentarea avioanelor;
nici o urma de reprezentanta a Aeroclubului din Istambul!
La
ora 16,10 am alimentat cu 400 litri benzina, toate cele trei avioane...
ulei avem noi in niste bidoane. Soferul de la cisterna ne-a trecut
un plus de 10 litri, spunand ca "aceasta este plata lui".
Apoi am cerut (aprobare) pornirea motoarelor
– era ora 16,25. Ni s-a aprobat rulajul pana la linia de asteptare
unde am fost tinuti 14 minute pana ne-a venit randul la decolare.
Am decolat la ora 16,40... deci am pierdut, pe aeroportul Istambul,
4 ore si 10 munite in loc de doua ore – cat calculaseram.
Formidabil! Ce ne faceam daca nu se rezolva alimentarea cu ajutorul
Companiei BALKAN? Unde dormeam? Cu ce ajungeam in oras? Banii pe
care ii aveam erau fosrte putini... bine ca s-a rezolvat "pana
la urma"! Si bine ca am avut gandul de a cere ajutor TAROM-ului
de la Istambul iar cei de acolo de a cere ajutor BALKAN-ului. (Culmea
ironiei: ne-au ajutat aici si acum bulgarii... care ne-au facut
sa intarziem doua zile! Acele doua zile fara posibilitatea recuperarii).
La
decolare am fost cronometrati de catre organele de trafic de la
TWR (la rugamintea noastra), urmand sa completam fisele de intoarcere
cu reprezentantul Aeroclubului Istambul... pe care speram sa-l gasim
prezent pe aeroport. La fel si pentru cronometrarea de la sosire.
Dar sa va mai spun "una buna": dupa aterizarea la Istambul
am cautat sa aplic stampila Briefing-ului pe fisa in care era trecut
timpul de aterizare marcat de cronometrarea TWR-ului. Spre stupoarea
mea serviciul Briefing nu avea nici un fel de stampila! Am gasit
o stampila la comandantul aeroportului, dreptunghiulara, pe care
l-am rugat sa semneze pentru confirmarea timpului de tarizare. Aceasta
intamplare (situatie) avea sa se repete pe intreg teritoriul turcesc,
la aeroporturile respective, caci... nu au stampila rotunda! Totusi,
la intoarcerea prin Istambul, Aeroclubul de aici ne-a aplicat o
stampila rotunda!
Ora
de decolare a fost marcata in momentul deslipirii rotilor avioanelor
(aflate in formatie) si ne-a fost comunicata prin radio iar Aeroportul
Istambul avea s-o ia tot de la TWR. Acum trebuia sa ajungem la Antalya
cel tarziu la ora 19,30 (local), ultima ora permisa pentru aterizarea
in conditii VFR. Eram deja intarziati. Am sperat ca vom recupera
pe drum, zburand cu un motor. Benzina aveam suficienta spre a strabate
distanta de 482 km. Istambul si Antalya, calculand si rezerva de
navigatie.
Dupa
decolare intelegem gresit la radio si executam viraj la stanga in
loc de dreapta. Corectam imediat si intr-un zbor la joasa inaltime
(3-400 m.), urmarind marginea (coasta) de vest a Instambulului,
la travers de Bosfor anuntam APP-ul Istambul care ne va da cale
libera) pana la localitatea Ialuva unde exista un radiofar (acesta
se afla pe celalalt mal al golfului Izmit... Toata splendoarea Istambulului
o aveam pe partea stanga fata de sensul zborului nostru. Formatia,
aceeasi. Trecem exact peste palatul de resedinta al sultanilor otomani
– TOPCAPI. Admiram zidurile Bizantului. Zarim nesemuita Sfanta
Sofia si langa ea Moscheia Albastra. Trecem pe langa Dolmabahce,
ultima Dolmabhace, ultima resedinta a lui Ataturk , si ne apropiem
de impresionantul pod ce leaga Europa de Asia... zburam de-acum
peste continentul asiatic.
De
la Istambul la Ialuva, in linie dreapta, sunt cca. 35 km. peste
Marea Marmara. Nu ne convine sa mergem peste mare si cei 35 km...
nu avem nici veste de salvare iar in cazul unei amerizari fortate
"capotajul" este cert! – ZLIN-ul 142 neavand trenul
escamotabil. In cazul unei pene de motor ne-ar fi trebuit o inaltime
de 3.000 m. (presupun pana la la jumatatea distantei), spre a prinde
tarmul marii. Asa ca, pentru siguranta zborului, am decis sa zburam
mai aproape de tarmul de nord al Marii, pana cand ne vom apropia
de locul unde incepe golful Izmit, unde distanta intre tarmuri este
de doar 5-6 km. si unde sa efectuam traversarea; dupa traversare
urmand sa patrundem tot mai mult peste podisul Anatoliei (daca-l
putem numi asa intrucat are cote intre 700 si 3000 metri, pana la
Antalya).
De
la farul Kardikioi am zburat deasupra insulelor Biuiuk-Ada si mai
departe peste capul Tuzla. In dreptul farului de la Daridya –
viraj 90° spre capul Cetai, cu directia spre sud, spre malul
lacului Iznik.
Ma
intorc putin la traseul parcurs... De la Istambul pana aproape de
localitatea Gaebze, pe tarmul de nord al Marii Marmara, incepand
de la mal si pana sus pe dealuri, pe o adancime de 3-4 km. se afla
o localitate continua, fara denumire. I se spune "localitatea
de la malul marii" – formidabil! Cartiere intregi care
pleaca de la tarm si se "catara" pe dealuri. De-a lungul
tarmului, pe o distanta de aproape 25 km. casa langa casa, bulevarde
care urca si coboara, diguri langa diguri. Aceasta localitatea incepe
imediat de la podul de peste Bosfor, spre Izmit. Cale ferata si
autostrada pe langa tarm. Cine si cum asigura acestei localitati
energie electrica, canalizare, aprovizionare etc? Casele nu sunt
"cocioabe" ci blocuri si vine. Depozite si magazine diferite.
Un furnicar de masini vedem de la inaltimea la care zburam –
formidabil! Ne impresioneaza foarte mult. Dar continuam zborul spre
Ialuva. Trecem peste o regiune frumoasa, printre doua cote de aproximativ
8-900 m. La iesirea din aceasta trecatoare autostrada care ne-a
insotit ne scoate la malul lacului Izmik, spre sud. In dreapta noastra
capatul golfului Ghemlik iar in capul golfului localitatea cu acelasi
nume, care are in partea de sud un aeroport civil. Dar nu vedem
activitatea de zbor. Apoi in fata o cota de 1300 m (Ialinkaia),
peste care trecem la joasa inaltime. Lasam in dreapta marele oras
Bursa, avand in partea de nord un aeroport betonat iar dupa acest
oras trecem pe langa o cota mai inalta – 2500 m (Crst-Uludag),
lasand in stanga noastra, intr-o depresiune, orasul Ine Ghiel, si
acesta avand in partea de nord un aeroport.
De
aici, pe cap-compas 160° , cotele incep sa scada. Inaltimi mai
mari raman pe ambele parti dar la distanta (exemplu: in dreapta
traseului nostru, la travers de orasul Tavasanli, este o cota de
1.400 m, cu numele de Kiziltepe). Pe masura ce zburam spre sud localitatile
sunt mai rare iar solul din ce in ce mai arid, avand o culoare galbuie
nisipoasa. Satele sun foarte rare si foarte mici. Nici un pom! Cu
ce se ocupa oare localnicii satelor peste care tocmai trecem?...
In stanga noastra, la o distanta de cca 10-15 km. observ o cota
mai ridicata si o identific pe harta ca fiind Keteii (1.900 m.)
In partea ei de rasarit, in spatele unei pante abrupte, cuge raul
Porsuk si pe valea lui este o cale ferata si o sosea asfaltata care
trec prin localitatea Kiutahia. Dar traversam mai mult vaile unor
rauri secate...
Acum
in dreapta incepe sa se zareasca muntele Murat, de 2.312 m., masiv
ce se intinde pe o raza de 30 km. In partea de sud observam calea
ferata si soseaua ce leaga doua localitati mai importante –
Afion, la est si Usak, la vest; tot in aceasta vale se formeaza
raul Banaz, din afluentii ce izvorasc din masivul Murat si muntii
Ahir Dagi (1800 m.).
La
intrebarile prin radio primesc de la coechipieri confirmari de "totul
normal" iar din cand in cand le fac cunoscute reperele importante
peste care trecem intrucat ei nu au la bord harti in proectie GAUS,
cum am eu, ci doar harti la 500.000 (proectie LAMBERT) si acestea
bune insa. Si zburam mai departe... peste Kizidag (1732 m), mereu
spre sud, apropiindu-ne de calea ferata si soseaua ce coboara de
la Sandikli spre Dinar, loc strajuit de doua masive ale muntilor
Akdag, inalti de 2.500 m. In timp ce zburam apoi deasupra lacurilor
de la Karakiu se declanseaza un vant puternic de fata, ce ne franeaza
mult. Mai avem 50 km. pana la muntii Ak-Dag. Privind spre fumul
unor focuri de pe sol putem observa cum cantul puternic il culca
imediat la orizontala si acest vant ne incetineste zborul pana la
a deveni ingrijorati... Lasam in stanga cota de 1.700 m (Demirlitepe)
si traverseaza marginea de est a marelui Lac Burdur, pe al carui
mai de nord observam o lunga pista betonata – un aerodrom
pe care se vad avioane parcate si activitate; suntem la 2500 m.
inaltime si pentru siguranta trebuie sa mai urcam caci in fata ne
asteapta munti de 3.000 metri si chiar mai mult. Este ora 19,20
iar ultima ora permisa de aterizare la Antalya fiind 19,30. Pe masura
ce timpul inainteaza imi dau seama ca din cauza vantului de fata
puternic nu vom mai putea ajunge la Antalya in conditii normale
de zbor VFR. In plus pe masura ce ne apropiem de munti vedem cu
o pacla incepe sa se lase. Coechipierii mei nu au calificarea pentru
a zbura noaptea si nici in conditii de noapte VMC (cu observarea
solului), nemaivorbind de conditii IFR (zbor instrumental). Nici
avioanele nu erau dotate cu aparatura pentru zborul instrumental...
doar cu lampi de pozitie si far (pentru zbor de noapte in doar aconditiile
VMC... dar, cum spuneam, pilotii coechipierii nefiind calificati
si autorizati). Luand in vedere distanta de aproape 100 km, cat
mai aveam pana la Antalya, zbor peste munti de 3000 m. si in conditii
de pacla, era clar ca nu puteam merge mai departe. Ora era deja
19.30, mai aveam de zburat 30 minute plus timpul de "zona aterizare"
si aterizarea. Corchipierul meu de avion, instructorul Traian Gheorghiu,
imi sugereaza ca celelalte doua aparate ar putea face formatie stransa
cu mine iar eu sa continui zborul pentru a ateriza "cu noapte"
la Antalya. Am refuzat sugestia acestui tanar plin de calitati,
argumentandu-i insa refuzul... Pe masura ce ne apropiem de munte
nu vedeam decat intaia creasta, urmatoarele nu le vedeam din cauza
paclei, pacla care putea micsora vizibilitatea orizontala. De unde
puteam sti ca dupa trecerea muntilor, peste podisul Anatoliei si
inapoierea Mediteranei, pacla nu se va indesa? Legatura radio cu
Antalya nu aveam, doar paraziti puternici in casca de nu puteam
tine castile radio la urechi. Cum puteam, in aceasta situatie, avand
conducerea si responsabilitatea formatiei, sa risc a zbura hazardat?
Am apreciat ca daca voi continua zborul spre Antalya comit o grava
eroare pe care nu o voi putea indrepta, astfel ca am decis sa aterizam
cat mai exista lumina caci sub noi se vedea tocmai o pista betonata
pe care, de la inaltimea noastra, nu se observa activitate. Harta
il identifica ca fiind orasul Isparta, maricel, asezat chiar sub
munte. Le-am comunicat prin radio coechipierilor hotararea luata:
din stanga Militaru mi-a confrmat imediat, apoi din drepata Popovici.
Le-am spus ca vom cobori, voi controla pista la joasa inaltime,
apoi vom ateriza individual luand pista de la capat. Pe masura ce
coboram observam o totala lipsa de activitate pe aeroport iar aeronave
nu se zareau. Aeroportul se afla in partea de est a orasului, lipit
de aceasta aproape; zona dintre ele parea un fel de piligon de tancuri,
existand astfel de machete acolo, cum si de avioane si cladiri etc.
Cand am trecut deasupra pistei, la joasa inaltime, am observat ca
la jumatatea pistei era sapat un sant perpendicular pe acesta, existand
alaturi niste agregate si materiale... probabil pentru reparatia
pistei. Era insa suficienta distanta de la capatul pistei la sant,
cca. 7-800 m. Am aterizat primul iar ceilalti doi dupa mine. Imediat
in stanga am observat o cale de rulaj, pe care am degajat si ne-am
oprit pe o platforma mica. Dupa oprirea motoarelor au sosit 3 militari
turci cu care ne-am inteles greu intr-o "engleza locala".
Le-am explicat motivul aterizarii si i-am rugat sa ne ajute a lua
o legatura telefonica cu aeroportul Antalya.
Foarte politicosi ne-au invitat la o masa asezata intre niste pomi
ce margineau aerodromul, pe care se afla un telefon de campanie.
Intre timp se intunecase bine desi de la aterizare si pana am ajuns
la telefon nu trecusera decat 15 minute - era ora 19.50 dar deja
noapte; sus, la 2500 m, inainte de a decide aterizarea coechipierilor
mei li se paruse ca este destula lumina dar pana am coborat deja
incepuse sa se intunece o alta eroare a lor datorata lipsei de experienta.
In concluzie: daca zburam mai departe, la Antalya trebuia sa aterizam
noaptea. In plus (am aflat-o a doua zi) la acea ora nu mai era nimeni
la aerodrom ca sa ne primeasca, toti (pilotii concurenti si organizatorii)
erau deja plecati in oras (hotel) inca de la ora 18,30, oras aflat
la 14 km. distanta. Sa revenim insa la aerodromul Isparta...
Am
reusit sa luam legatura cu TWR-ul de la Antalya la telefonul 556.54.55
si sa-i anuntam de aterizarea noastra pe aerodromul Isparta, rugandu-i
sa anunte conducerea Raly-ului si sa ne primeasca un plan de zbor
pentru a doua zi, 14 Sept. 1997. Din cauza acestei aterizari obligate
am ratat un record mondial pentru distanta Istambul – Antalya,
in schimb am rezolvat o situatie care in aviatie costa mult mai
mult decat un record mondial.
Unitatea
militara pe pista careia am aterizat ne-a anuntat ca nu ne poate
caza in incinta, dar ne poate transporta in oras la un hotel. Noi
aveam cativa dolari primiti de la Federatia Romana de Aviatie. Am
fost deci transportati cu un microbuz la un hotel din centrul orasului,
unde am platit 15 dolari de persoana si am dormit destul de bine.
Mancare... cele ce am avut cu noi, ca tot romanul! A doua zi acelasi
microbuz ne-a readus la aerodrom.
(Orasul
Isparta este locul de nastere al fostului presedinte al Turciei,
Suliman Demirel. Chiar din fata hotelului pornea bulevers ce-i purta
numele iar intr-un colt de strada era o statuie din bronz al fostului
presedinte. Orasul era destul de mare – asa cum l-am vazut
de sus -, curat si plin de magazine iar in centru erau "hotel
langa hotel"; cel in care am stat se numea OTEL Bolat. O ramificatie
a caii ferate dintre localitatile Baladiz si Egridir, dintre lacurile
Burdur si Egridir mergea in linie dreapta spre sud, la Isparta,
oprindu-se la poalele abruptilor munti Ag-Dag.)
Dupa
sosirea la aerodrom am facut un control la avioanele parcate si
am constatat ca "sigiliile" pe care noi le-am aplicat
in seara trecuta, la cabine, erau rupte si am gasit urme de cotrobait
prin bagaje. Lipseau cateva lucruri neimportante, un cartus de tigari,
doua pachete cu biscuiti si alte maruntisuri. Nu ne-am putut abtine
si i-am aratat sigiliile rupte ofiterului de serviciu... mai mare
rusinea intr-o unitate militara! Ofiterul s-a facut negru la fata
si cred ca dupa plecarea noastra a tras serios la raspundere sentinelele
din noaptea aceea. Noi ne-am luat "la revedere", am multumit
respectuos pentru ospitalitate, ne-am urcat in avioane si am pornit
motoarele. Dupa incalzirea si proba motoarelor am inceput rulajul
la pista. Am decolat in formatie stransa – cocori. Dupa decolare
am trecut cu formatia la joasa inaltime pe deasupra aerodromului
si am inceput sa luam inaltime catre muntele de 2.300 m. inaltime
ce se afla la 10-12 km. in fata noastra; catre inalta sa trecatoare
Ellibel serpuia o sosea...
Inainte
de decolare luaseram legatura telefonica cu aeroportul civil din
Antalya care ne-a transmis aprobarea de decolare si de aterizare
(aprobare fara numar). Asadar...
In
stanga traseului nostru se gaseste localitatea Budjac si imediat
spre vest este lacul montan Kiostel-Ghiolu (imediat gandul ne-a
zburat la lacurile noastre terminate tot in "ghiol" –
Techir ghiol, Siut ghiol etc., deci "urme" ori influente
turcesti). Vedem lacul de la inaltimea de 2.500 m: are o frumoasa
culoare verde caci apa reflecta padurile aflate pe maluri. Muntii
insa sunt lipsiti de vegetatie, golasi de sus pana jos si rosiatici
la culoare... Dar incet incet incepem sa coboram. Zburam acum peste
cote de doar 1.500 – 700 m si ne trezim curand peste realul
podis al Anatoliei in cota de 200 metri. Acest "ses" din
trei parti este inconjurat de munti, ultima parte fiind Marea Mediterana
(muntii. Merdjimen – 825 m; Darim – 1557 m; Karan –
2481 m; Eren – 2783 m si muntii Bariciunar – 1814 m).
Orasul Antalya este amplasat pe marginea golfului Antalya de la
Marea Mediterana si se intinde pe aproape 20 km. In partea de rasarit
podisul Anatoliei este strajuit de muntii Bazburun (2500 m) si Kadirtepe
(1700 m). Printre ei se strecoara raul Aksu, care se varsa in Mediterana.
Ultima cota peste care zburam este muntele Asar (902 m) iar de aici
pana la mare se intinde podisul. Ca si noi, autostrada a coborat
din munti prin trecatoarea Darim (1557 m) si acum se intalneste
cu calea ferata ce vine din vest (localitatea Istanos)... Ma gandesc
la traectele ralyului, care probabil vor strabate tocmai regiunea
descrisa mai sus. Raurile si muntii aflati in podisul Anatoliei
formeaza repere foarte bune pentru navigatia aeriana observata (plus
G.P.S.). Sa revenim la zborul nostru insa.
Incepe
sa se vada regiunea aeroportului Antalya. Suntem pe frecventa APP
(122,5) dar nu reusim sa stabilim legatura cu ei. Avem si a doua
frecventa a APP-ului (128,3), pentru partea de est a aeroportului,
cat si frecventa TWR-ului (126,1) si a GND-ului (121,9). Antalya
are doua piste betonate" una pentru aviatia civila si una pentru
cea militara; sunt paralele, cu o distanta de 200 m intre ele...
In
sfarsit reusim sa luam legatura cu APP-ul care ne obliga sa facem
zona in partea de est a aerodromului, la inaltimea de 150 m. Dupa
5 minute ne permite sa ne apropiem in vederea aterizarii. Ne intreaba
pe ce pista vrem sa aterizam, la militari sau la civili? Raspundem
ca vom ateriza la civili, fara sa banuim ca pe pista din partea
de vest a militarilor, se va desfasura ralyul aerian. Dupa aterizare
bajbaim prin culoarele de acces ale pistei civile, fara sa ne dirijeze
cineva (cum ar fi normal) iar coechipierul meu de bord, Traian Gheorghiu,
care tinea legatura cu TWR nu intelegea la radio; pana la urma a
venit o masina si ne-a condus la pista militara unde ajunsi suntem
dirijati pentru ancorare pe marginea unei cai de rulaj. In timp
ce ne pregatim sa ancoram soseste o masina cu patru persoane si
aflam imediat ca sunt organizatorii concursului. Directorul concursului
– reprezentant al F.A.I., GEROLD DETTER (austriac), directorul
zborului si alte doua persoane. Ne intelegem destul de greu dar
intelegem ca nu ne mai poate primi in concurs deoarece am intarziat
doua zile. De prisos argumentele noastre: lipsa autorizarii survolului
din partea bulgarilor, lipsa asistentei la Istambul din partea Aeroclubului
turc etc. NU si NU! Nu ne mai pot primi in concurs deoarece toti
concurentii au sosit cu multe zile inainte (pe cont propriu), au
facut zboruri de recunoastere in zona iar ultimul briefing a avut
loc chiar in dimineata sosirii noastre – 14 Sept. 1997. Toata
pregatirea era introdusa pe calculator si... asa mai departe. Degeaba
i-am aratat textul trimis de catre ei, organizatorii, adica sa nu
sosim mai devreme de 12 Sept. caci nu vom avea posibilitati de cazare...
cum si programul in care se preciza ca briefingul general se va
tine in ziua de 14 Sept., zi in care noi iata am sosit si aterizat
la ora 10.30. Cand au tinut ei Briefingul? Dimineata, cu "noaptea-n
cap"? Pana la aterizarea noastra au si terminat? Le-am explicat
ca nu avem nevoie de antrenamentul pentru recunoasterea zonei si
nici pentru aterizarea la punct fix iar regulamentul il cunosteam
fiind regulamentul F.A.I.-ului, deci puteam intra direct in concursul
care incepea maine – 15 Sept. Ne puteau face si noua, in mod
special, cateva recomandari asupra zonei respective, cateva precizari
legate de respectarea unor regulamente ad-hoc si puteam astfel intra
in a doua zi si noi in concurs. Nu au fost insa de acord cu propunerile
noastre, in special cetateanul austriac delegat din partea F.A.I.
Daca am vazut ca situatia este de nerezolvat, le-am comunicat ca
nu vom romane. Vom lua legatura cu Federatia Aeronautica Romana
si cu Federatia Turca, le vom explica situatia si ne vom intoarce
in Romania. De fapt noi ne-am inteles cu organizatorii turci de
la HAVAKURUM (Ankara) ca vom realiza 4 recorduri mondiale cu ocazia
prezentarii noastre la ralyul aerian. Unul l-am realizat Bucuresti-Istambul.
Al doilea l-am ratat din cauza organizatorilor turci de pe aerodromul
din Istambul, care nu ne-au asteptat pe aeroportul Ataturk (pentru
formalitati si alimentare); din acest motiv am intarziat 4 ore,
fapt care ne-a pus in imposibilitatea de a ajunge la Antalya pe
ziua de 13 Sept., fiind obligati a ateriza cu 100 km inainte de
"tinta", la Isparta.
Dupa
aceasta discutie cu organizatorii, i-am vazut pe acestia ca se "incurca"
intre ei dar tot nu au cedat. I-am mai intrebat daca nu au nevoie
de arbitri, ajutori de arbitri, cronometrori. Daca nu au nevoie
de o demonstratie aviatica la sfarsitul concursului caci noi cu
cele trei avioane putem acoperi un timp de 10-15 minute in demonstratie.
Nici la aceste propuneri nu au raspuns nimic... Dupa ce am redeclarat
ca ne vom intoarce la Bucuresti, ne-au comunicat ca putem ramane
ca observatori fara ca aceasta sa ne coste ceva dar am refuzat spunandu-le
ca am venit sa concuram nu sa ne plimbam.
In
concurs erau inscrisi 82 de concurenti, majoritatea piloti amatori,
piloti cu activitate redusa, care au venit mai mult sa faca plaja
si sa se distreze. Nu-i interesa prea mult concursul. Au venit la
Antalya, au inchiriat un avion si s-au gandit sa faca o plimbare
pe rutele de zbor ale concursului. Cu aceasta ocazie am aflat ca
organizatorii turci au avut la dispozitie, in vederea inchirierii,
65 de avioane de diferite tipuri, in special Cessna – diferite
variante.
Dupa
ancorarea avioanelor ne-am deplasat la un hotel, in marginea de
vest a orasului – 14 km. de aerodrom. Aici se aflau organizatorii
"pe specialitati" – cazare, masa, documente de zbor,
harti etc. Cei de la acest centru nu stiau ca noi nu vom participa.
Dimpotriva. Au inceput sa ne inmaneze documente in legatura cu desfasurarea
concursului: harti, fise, instructiuni si regulamente (pe care noi
le aveam!) si material de propaganda (pliante, brosuri etc.). Intre
timp a venit directorul concursului, HUSEYN DELKIRAN, un turc slab
la trup, in papuci de plaja, slip si cu prosopul pe umar... probabil
se pregatea sa iasa la plaja. Acest director era cel care a semnat
faxul primit la Bucuresti, in care se preciza sa nu sosim
mai devreme de 12 Sept., intrucat nu aveam rezervare de locuri la
hotel. In biroul unde ne gaseam au inceput prezentarile si el ne-a
comunicat ca primise instiintarea de la reprezentantul F.A.I. ca
nu mai putem intra in concurs pentru motivul ca am sosit prea tarziu.
Inutil orice discutie... si a dat dispozitie sa ni se inmaneze material
numai pentru calitatea de observatori: legitimatii, cartele de masa,
repartitie la hotel etc. Am fost repartizati la hotelul GIZEM, etaj
2, cu vedere la strada. Hotelul se afla la 200 m. de malul Mediteranei.
Aici am servit micul dejun si cina, pranzul (am aflat a doua zi)
se servea la aerodrom, intr-un hangar special amenajat pentru autoservire.
Dar bucuria cea mare a baietilor a fost extraordinara ocazie de
a-si baga picioarele in Mediterana!... de fapt in Golful Antalya
al acestei frumoase mari.
Orasul
Antalya s-a cladit de-a lungul timpului peste o veche vatra romana...
pretutindeni ne "lovim de fostul imperiu roman! Asa ca orasul
este plin cu astfel de vestigii (amfiteatre, viaducte, temple...),
cum si imprejurimile. Din cauza timpului foarte scurt nu am avut
posibilitatea sa vizitam orasul, caci plecam de dimineata si reveneam
seara la hotel. Traseul spre aerodrom era pe marginea de nord a
orasului. Autobuzul ne lua la ora 7.30 si imediat, dupa parcurgerea
unor bulevarde ieseam pe marea autostrada Gazi Bulvary iar de pe
acesta, pe niste "soselute" inguste, pe marginea unor
canale foarte curate si pline de broaste testoase ce se "prajeau"
la soare, ajungeam la aerodromul "nostru"; intrarea se
facea prin ocolisuri accentuate ale soselei prin diferite "sicane"
montate, trecand pe langa militari din trupele antiteroriste...
Ce rost au aceste descrieri "de amanunt"? – va intrebati:
spre a putea "vedea si simtii" locurile, pulsul, trairile
noastre.
Din
greseala in ultima zi m-am urcat in autobuzul "stabilor"
si astfel am avut ocazia sa merg pe faleza ce urmarea marginea golfului,
numita Konyaalti Bulvary. Am trecut pe langa minunatul, impresionantul
minaret YIVLI. Am strabatut de la sud la nord adunand arbitrii cazati
la diferite hoteluri. Am mers pe bulevardul Ataturk Cad si am trecut
pe sub Arcul de Triumf a lui HADRIAN (Ca sa vedeti... Dumnealui
ajunsese si la Antalya!) Strabatand centrul orasului m-am minunat
de constructiile existente: moderne, grandioase chiar. Si o curatenie
desavarsita! Parca era un oras de miliardari! Poate ca si este...
Si pacat, mare pacat ca noi nu am avut prilejul sa vizitam acest
oras. In ultima dupa-amiaza, sosind mai devreme de la aeroport,
am fugit cu Gica Militaru in jos pe strada hotelului care ducea
la marginea marii. Ne-am suflecat pantalonii, ne-am bagat picioarele
in Mediterana si am facut cateva fotografii. In timp ce stateam
astfel in Mediterana pe deasupra noastra a trecut o formatie de
5 PARAGLIDING iar Gica Militaru (care mai tarziu va avea un sfarsit
atat de tragic!...) era atat de vesel si fericit ca a "facut
baie" in fascinanta Mediterana!...
A
doua zi, 15 Sept. 1997 a inceput concursul. De la aerodrom am reusit
sa vorbesc la telefon cu Bucurestiul, cu Directorul General al Aeroclubului
Romaniei, Voicu Constantin, caruia i-am explicat situatia. El inca
cerea sa insist spre a intra in concurs dar afland amanuntele a
inteles imposibilitatea... Intreaga zi am stat, pe banci, in fata
hangarului – nu ne puteam deplasa sa privim lucrarile respective
si nici sa vedem aterizarile la punct fix. Punctul de start era
foarte departe de hangar si nu puteam ajunge pe jos. Am incercat
sa vorbim la Ankara, cu presedintele HAVAKURUM-ului dar nu l-am
gasit. Trebuia neaparat sa rezolvam alimentarea avioanelor la Istambul,
la intoarcere, fapt inca nearanjat... La ora 18.00, dupa ultima
aterizare, s-a plecat spre hotel. Printre concurenti am vazut si
echipajul maghiar care luase parte la Ralyul "Dunare-Tisa-Mures",
si pe presedintele Aeroclubului Central Ungar – Hegedüs
Dezsö; am mai recunoscut si un arbitru ceh...
In
urmatoarea zi, dupa ce am ajuns la aerodrom, am rugat sa fiu transportat
la aeroportul civil spre a lua legatura cu personalul TWR-ului care
ne cronometrase la sosire (duminica, 14 Sept.) Si aici aceeasi poveste
ca la Istambul – organele de trafic nu aveau stampila! A trebuit
sa-l rog pe directorul aeroportului sa aplice pe actele noastre
stampila personala. Cu aceasta ocazie am rezolvat si viza pasapoartelor
intregului grup. (Cand am sosit pe aeroportul Istambul, intrucat
nu parasisem incinta nu ne-au vizat pasapoartele. Aici la Antalya
am parcat la Aeroclubul Turciei si nu s-a interesat nimeni de viza
noastra. La aerodromul Isparta... nici atat!)
In
treacat vreau sa spun cate ceva despre aeroportul ANTALYA,... Eu
am vazut multe aeroporturi prin alte tari, incepand cu (bunaoara)
Paris si Hamburg si pana la Singapore dar o asa aglomeratie de pasageri
cum am intalnit la Antalya, nu am vazut. Furnicar de oameni, atat
la sosire cat si la plecare. Nu mai vorbesc de platformele din spatele
aerogarii ce erau pline de autobuze si microbuze ale diferitelor
firme particulare pt. transportul pasagerilor – zeci de firme
ce indemnau prin megafoane sau portavoce calatorii; este adevarat,
era si sezon "de varf" pentru vizitarea Antalyei... o
aglomeratie extraordinara!
Tot
in aceasta zi, cu ajutorul directorului de concurs, am reusit sa
luam legatura cu Aeroclubul din Istambul spre a ne asigura la intoarcere
alimentarea avioanelor si pentru echipaje o eventuala cazare. Am
mai incercat sa vorbim cu Bucurestiul dar nu am reusit. "Baietii"
ar fi dorit sa mai stam dar i-am lamurit ca nu este cazul datorita
"situatiei de refuz" in care am fost plasati. Seara am
facut cu totii o plimbare pe marginea Golfului Antalya caci orasul
era prea departe iar deplasarea costa destul de mult.
Si
un lucru interesant, privind cladirile: mici sau mari toate au deasupra
o terasa pe care sunt instalate 5-6 rezervoare din aluminiu de capacitate
3-400 litri, umplute cu apa pe care o incalzeste soarele. Desigur
ca sistemul (conducte si alte componente) este mai complicat si
extins, rezultatul fiind ca intreaga zi si o parte din noapte fiecare
casa are apa calda la discretie; in orele "reci" automat
intra in functiune mici si autonome microcentrale electrice. Le
priveam si ne gandeam la simplitatea lor si economia uriasa ce se
face astfrel... asa este "la unii"! Cat despre "vreme",
in cele 4 zile cat ne-am aflat la Antalya nu am vazut nici un "norisor"
– peste zi soare puternic, seara si dimineata pacla.
In
ziua de 17 Sept. am sosit la aerodrom de dimineata si am inceput
pregatirile in vederea plecarii. Organizatorii turci nu se asteptau
sa plecam, chiar s-au mirat dar noua ni s-a parut corecta hotararea
ce am luat-o – nu voiam sa stram fara de rost si "la
mila lor" caci, practic, nu faceam nimic!: nici tu concurs,
nici tu arbitraj, nici cronometrare... M-am deplasat la aeroportul
civil si am luat informatiile meteo: in general timpul era bun,
mai putin in zona Istambul unde platfonul si vizibilitatea erau
reduse. Asa ca am decis sa plecam. Am inapoiat bonurile de masa,
am facut alimentarea avioanelor si am obtinut aprobarea de zbor.
M-am prezentat la conducatorul zborului pentru a primii eventualele
instructiuni. Aceasta ne cam incurca putin caci ne cere sa zburam
spre anumite puncte obligatorii. Nu intelegea de ce trebuie sa mergem
in "linie dreapta" de la Antalya la Istambul. Desi eu
ii tot spun despre executarea unui record, el o tinea "pe a
lui" cu punctele obligatorii de survol, ceea ce ne obliga sa
ocolim mult. La un moment dat o persoana din anturajul conducatorului
de zbor mi-a "facut cu ochiul" spre a intelege sa nu mai
discut si pe traseu sa-mi vad de linia mea dreapta. Asa ca dupa
ce ne-am luat ramas bun de la Directorul Concursului si de la cei
cativa prienteni "facuti", ne-am urcat in avioane.
Am
decolat de pe pista betonata, militara, in formatie stransa, am
trecut peste careul de aterizare la punct fix si am luat cap 360°.
Incet incet am inceput sa luam inaltime lasand in stanga zone unde
se desfasura concursul de acrobatie aeriana... noi nu am fost in
stare sa reparam avioanele ZLIN-50 pana la inceperea acestui concurs!
(n.red.: nu "am fost in stare" nici pana la data aparitiei
acestui material – ianuarie 2004!) Am traversat in zbor autostrada
Alanya Yolu, care ducea la Antalya, si cu spatele la Mediterana
am spus acelui frumos oras si loc "la revedere". Dar TOT
ASA am spus si aerodromului unde Zborul Romanesc s-ar fi putut afirma
daca imprejurarile (aratate) nu ne-ar fi fost nefavorabile: incompetenta
oamenilor – ma refer in primul rand la cei din Aeroclubul
Romaniei (serv. Trafic) care nu au cunoscut modul "la zi"
de a rezolva survolul peste Bulgaria, la incompetenta functionarei
(secretarei) Fed. Romane de Aviatie, care nu a organizat cum trebuia
alimentarea la Istambul (din care motiv am pierdut 4 ore!)... dupa
un timp am aflat ca secretara se gasea
in acea zi la Ankara, la deschiderea oficiala a Jocurilor Mondiale
Aeronautice! Singurii de la care am avut ajutor au fost Secretarul
de Stat ing. FRÂNCU ALEODOR, din cadrul Ministerului Transporturilor
si VOICU Constantin din partea Aeroclubului Romaniei. Dar, sa ne
vedem de zborul de intoarcere...
Eram
pe aceeasi ruta ca la venire, cu singura deosebire ca aveam intreaga
zi in fata noastra... decolaseram la ora 09.00 local. Trebuia sa
zburam ca directie intre localitatile Burdur si Isparta dar ne-am
apropiat mai mult de Isparta, cu intentia sa observam daca pe acest
aerodrom se esecuta aterizari la punct fix. Apropiindu-ne am vazut
un avion Cessna care ateriza pe "careul" marcat pt. "aterizarea
la punct fix." Si ne-am vazut mai departe de zborul nostru...
Am lasat in stanga localitatea Dinar si cota de 2345 m. Nu aveam
de gand sa zbor spre localitatea Afion, pe care ne-o fixase conducatorul
de zbor de la Antalya caci ar fi insemnat sa ne deplasam lateral
de traect cu 30 km, distanta ce ar fi marit timpul si ar fi scazut
viteza/traect, calculata. Gheorghiu imi tot spunea sa mergem spre
Afion iar eu ii ripostam ca trebuie sa pastram drumul cel mai scurt
daca vrem sa obtinem o viteza cat mai buna. Spre a-l linisti i-am
spus sa comunice radio celor de la Afion pozitia noastra, apreciind
ca nu vom fi receptionati... asa a si fost! Pe masura ce ne apropiam
de lacul Iznik a inceput sa se formeze un platfon de 1200-1500 m.
Nu puteam zbura deasupra lui, asa ca am inceput sa cobor, tot o
data cerandu-le coechipierilor sa ramana cat mai aproape de mine.
A inceput sa scada insa si vizibilitatea si ma gandeam ca buletinul
meteo primit de la Antalya, iata, dupa doar doua ore nu mai corespundea!
Tot coborand am ajuns la 500 metri, sub platfon, cu o vizibilitate
de doar 3-4 km. In acel moment i-am spus lui Miltaru, care era in
stanga mea, sa treaca al treilea in dreapta si sa nu se departeze.
In caz ca situatia meteo se va agrava nu voi vira 180° spre
dreapta, spre ei, ci voi vira stanga; ma gandeam ca intr-o situatie
mai grea sa aterizam pe aerodromul orasului INEGHIOL. Dar... culmea,
privind spre aerodrom acesta avea platfonul inca mai coborat –
spre 100-150 metri. In aceasta situatie ne-am "lasat"
usor spre dreapta spre localitatea BILECIK, care se gasea pe o trecatoare
a muntilor (cote 800-1.100 m.) si prin care serpuia o cale ferata
care se intalnea cu raul Sakaria, mergand impreuna spre nord. Pe
masura ce ne-am apropiat de Bilecik platfonul s-a stabilizat la
150-200 m. Am zburat mai departe spre localitatea Enisehir si am
ajuns la "vechea mea cunostinta" – trecatoarea muntelui
Ialinkaia peste care zburasem la ducerea spre Antalya, dar la mare
inaltime. In continuare, tot la joasa inaltime de zbor, am ajuns
la lacul Iznik (fara sa-i vedem celalalt mal) pe care l-am traversat
si impreuna cu autostrada Pazarkioi-Ialuva am ajuns la golful IZMIT.
Ploaia ne-a insotit in permanenta si ne-a ingreunat vizibilitatea.
Am traversat golful (unde distanta dintre maluri era mai mica) si
peste tarmul de nord al Marii Marmara ne-am continuat zborul spre
Istambul.
In
sfarsit am reusit sa luam legatura cu APP Istambul si le-am comunicat
pozitia noastra la inaltimea de 150-200 metri, sub plafon. Dupa
ce am trecut de grupul insulelor Kizila Alar am intrat in zona de
apropiere a aeroportului Ataturk-Istambul. Am lasat de data aceasta
Bosfonul (si maretia Istambulului) in stanga si am conunicat organelor
de trafic ca avem pista la vedere. Ni s-a indicat pista in serviciu
– aterizarea spre est. O scurta zona (de doua minute) si suntem
primiti la aterizare, aterizare in formatie "cocor". Oare
fi-vom asteptati de catre organizatorii Aeroclubului din Istambul?...
Dupa aterizare suntem condusi la acelasi loc de parcare pe care
l-am ocupat si data trecuta.
Inca
din timpul zborului de apropiere ne-am dat seama ca nu vom putea
continua spre Bucuresti din cauza timpului – vizibilitatea
si plafonul scazute; pe aeroport vizibilitatea era de doar 2 km.
Din locul de parcare, unde ne-am oprit, nu se vedea marginea aeroportului!...
va trebui sa ne informam imediat asupra "meteo". Dupa
ce am coborat din avion le-am spus coechipierilor sa se pregateasca
de ancorare caci nu intrevad posibilitatea de a continua zborul.
Imediat a si sosit un microbuz cu cateva persoane, printre care
un reprezentant al Aeroclubului Istambul. Spre surprinderea noastra
"reprezentantul" era o femeie tanara si draguta, insotita
de catre doi tineri ce vorbeau engleza. Le-am spus ca trebuie sa
mergem la Meteo dar ei au raspuns ca deja s-au interesat si ca nu
exista posibilitatea de a ne continua zborul, vizibilitatea si plafoanele
fiind foarte mici, practic o situatie meteo "proasta".
Asa ca de comun acord am hotarat sa ramanem peste noapte la Istambul.
Era ora 14,00 local. Alimentarea o vom face maine dimineata. Reprezentanta
(D.na GULCIN HILAAY) venise "pregatita" cu un micribuz,
in vederea transportarii noastre la hotel. Asa ca ne-am ancorat
avioanele punand la roti uriasele cale folisite pt. avioanele de
transport si, desigur, cu frana de stationare. Luandu-ne "strictul
necesar", pentru o noapte, ne-am imbarcat in microbuz (dupa
trecerea prin "vama si granita") si am plecat spre oras.
Intrucat mai fusesem repetat la Istambul, le "povesteam"
baietilor pe unde trecem... de-a lungul zidurilor Bizantului! Asa
am ajuns la hotelul Monopol-Tepebasi (pe Mesrutiyet cad 223), in
fata Consulatului american, situat. Hotel de "3 stele"
in apropierea centrului orasului. Ne-am instalat repede, cu gandul
de a-i duce pe "baieti" la Bazar, stabilind cu D.na Gulcin
ca a doua zi dimineata microbuzul sa ne ia spre aeroport la orele
09.00 – local. Am cerut (rugat-o) sa vina cu stampila aeroclubului
Istambul pentru a autentifica actele dosarului de ruta si omologare
a recordurilor. Pentru distanta Antalya-Istambul realizaseram o
viteza destul de buna, tinand seama de timpul nefavorabil pe care
l-am avut pe ultima parte a traseului.
Desi
cu putini bani in buzunare "baietii" abia asteptau sa
se repeada la mult laudatul BAZAR dar i-am sfatuit sa viziteze si
unele locuri si obiective cu totul deosebite caci cine stie daca
vor mai avea vreodata ocazia... De fapt asa s-a intamplat, la data
cand scriu aceste randuri inca nicicare dintre ei n-a mai "apucat
spre Istambul"!
A
doua zi dimineata la ora 09.00 eram in fata hotelului, cu bagajele
alaturi, gata de drum. Dar ploua si vizibilitatea era scazuta, nu
parea posibil zborul spre Bucuresti dar trebuia sa mergem la aeroport
spre a lua cunostinta de informatiile meteo oficiale. Aveam de-acum
intocmite si stampilate (in sfarsit, o stampila rotunda a Aeroclubului
Turciei!) fisele si actele pe care trebuia sa le expediem catre
F.A.I. in vederea omologarii recordurilor. Si am pornit spre aerodrom.
In apropierea acestuia vizibilitatea sub un kilometru. La Briefing
am intalnit un echipaj romanesc al TAROM-ului care efectua cursa
regulata Bucuresti-Istambul; venisera cu un BAC 1-11; comandantul
ma cunostea iar secundul apartinuse candva lotului national sportiv
de acrobatie aeriana (se numea Paulica)... ei ne-au confirmat starea
rea a timpului pe traseu. Realitatea era ca puteam zbura pe aceasta
ploaie si vizibilitate redusa dar numai mentinand tarmul Marii Negre
pana la Constanta – ratam insa astfel inca un record mondial
de viteza pe parcurs recunoscut, din cauza enormului ocol implicat.
In plus, vizibilitatea ne putea juca feste in parcurs... caci previziuni
de imbunatatire deocamdata nu erau. In aceasta situatie am decis
sa ne intoarcem la hotel, decizie luata impreuna cu reprezentanta
aeroclubului Istambul (de fata la prezentarea situatiei meteo).
Am controlat parcarea avioanelor si am revenit in oras... bucuria
baietilor! Ne-am dus sa vizitam Sf. Sofia si Moscheia Albastra.
Cum intrarea era foarte scumpa unii au renuntat - cu mine au ramas
Militaru, Gheorghiu si Constantin, Popovici si Filip au plonjat
din nou in bazar. Am facut cateva fotografii dupa care am plecat
la plimbare prin ploaie, pe strada principala pana la TAXIM. Aproape
de piata se gaseste cladirea Consulatului Roman, o casa veche "de
epoca", care a apartinut lui Constantin Brancoveanu... Imi
aduc aminte cum in februarie 1972, intr-un zbor de la Bucuresti
spre Ankara am fost nevoit sa aterizez la Istambul (din cauza timpului
prost, ninsoare si viscol) si am dormit o noapte in aceasta casa...
In acea zi orasul Istambul era inchis complet, toata lumea era blocata
in case, nu circula nici un mijloc de transport si a trebuit sa
vina o masina a Garnizoanei spre a ma duce de la aerodrom la consulat.
Orasul era "inchis" din cauza perchezitiilor ce se faceau
pe tot cuprinsul intrucat cativa detinuti periculosi evadasera dintr-o
inchisoare aflata pe una din insulele Marii Marmara, populatia fusese
anuntata din timp sa-si i-a provizii si sa nu iasa din case. Asa
ca am strabatut cu acea masina orasul fara a vedea "tipenie"
de om! Era nemaiponenit, ca un oras mort... oras in care zilnic
circula 5 milioane de oameni si 3 milioane de vehicole! Am fost
foarte impresionat!
Acum,
in anul 1997, cand ma gaseam intr-un mic local situat chiar in fata
Consulatului, in timp ce serveam impreuna masa am vazut cum masiva
usa se deschide si din consulat iese un cetatean ce se posteaza
in fata ei, probabil asteptand pe cineva. Am iesit repede, am traversat
spre ins – era ofiterul de serviciu pe consulat in acea zi,
probabil un ofiter de securitate. I-am povestit la repezeala cine
suntem. Asa am aflat ca domul consul nu este prezent iar CONSULATUL
ROMÂN a aflat ca mai existam si noi "pe lume", ca
in Turcia tocmai au loc "Jocuri Mondiale Aeronautice"
la care "venite-ram" si NOI!; bineinteles ca "de
paine si sare" nici vorba dar nici macar sa ne fi invitat pentru
cateva minute inauntru, la o cafea ori la "o vorba"?!...
splendid comportament, minunata politete, perfecta diplomatie si
totala atentie fata de niste compatrioti aflati in misiune oficiala
reprezentand culorile si fiinta tarii! Bravo baiete, asa s-o tineti
si pe mai departe! Nu degeaba VA si NE "apreciaza Lumea"!...
(Sa nu uit: i-am cerut "amabilului ofiter roman" sa-i
transmita d.lui Consul salutarile si urarile de bine din partea
unor piloti care au trecut prin Istambul!...).
A
doua zi, 19 Sept., din nou la aerodrom. Aceeasi situatie meteo nefavorabila.
Incepuse sa-mi fie jena fata de reprezentantii Aeroclubului Istambul,
gazdele noastre. Dar... aceasta era situatia! Am stat la aerodrom
pana la orele 14.00 tot sperand ca situatia meteo se va imbunatatii.
Caci in Romania era buna. Dar cum sa zbori deasupra plafonului cu
avioane ce nu aveau voie sa zboare decat in conditii VFR? Tarziu
ne-am intors la hotel unde am avut un mic "soc" –
nu mai aveam camere rezervate! (s-a rezolvat insa...)
Desigur,
in dimineata zilei de 20 Septembrie eram din nou la aerodrom, de
data aceasta pare-se cu mai mult noroc: situatia meteo se imbunatatea
din ora in ora. Plafonul 1.000 m, Aveam de trecut dealurile din
este Bulgariei, cote intre 800-900 metri. Vizibilitatea era de 5-6
km. Asa ca dupa indeplinirea formalitatilor ne-am luat ramas bun
de la organizatori si personal, le-am multumit si ne-am urcat in
avioane. Usor jenant pentru noi caci vedeam pe fata tuturor gazdelor
multumirea ca "scapa" de noi... TWR ne-a permis rulajul
la pista si mai apoi decolarea pe directia Nord. APP Istambul ne
tot trimitea catre Vest fata de traseul noastru dar am contat pe
inatimea mica la care zburam si nu ne-am abatut de la linia noastra
dreapta iar legatura cu APP Istambul s-a pierdut dupa 10 minute
de la decolare, asa ca...
Am
lasat in stanga localitatea Sarai iar cand ne-am apropiat de Dimirkioi
stiam ca imediat trebuie sa vina granita cu Bulgaria. Am tot incercat
sa mai luam legatura radio cu turcii, dar fara rezultat, asa ca
am schimbat frecventa pe ACC Varna (Burgaria) dar nu-i auzeam nici
pe acestia... Am zburat cu Burgasul in dreapta, la cca. 20 km. si
ne-am vazut de drum. APP Burgas ne-a auzit, le-am comunicat pozitia
si ei au confirmat. Am trecut mai departe peste localitatea Sumen
si am mentinut 345°... Imediat am ajuns la Dunare iar situatia
meteo era acceptabila. Dupa ce am trecut fluviul la joasa inaltime
am comunicat bulgarilor ca trecem cu Bucuresti Control si le-am
multumit pentru protectie. De la Dunare si pana la Otopeni a fost
un zbor de placere - zburam in tara! Aici putea sa fie ploaie, vizibilitate
redusa si plafon jos si tot ajungeam la Otopeni sau pe un alt aeroport...
Am
aterizat la Otopeni in conditiuni normale – se sfarsise "marele
raid"! De la Bucuresti la Antalya, de la Marea Neagra la Marea
Mediterana, din Europa in Asia. Parcursul de zbor dus-intors, 1900
km. Timpul total de zbor 9 ore si 18 minute, cu o viteza medie de
aprox. 200 km/h. Fara nici un fel de incident. Inaltimea maxima
de zbor 2.700 m., cea minima 50 m. Formatia in care s-a zburat:
Manolache Constantin/ Gheorghiu Traian – cap de formatie;
Militaru Gh./Constantin D.tru – aripa stanga; Popovici Alexandru/Filip
Stelian – aripa dreapta. Aceasta formatie s-a pastrat pe tot
timpul zborului. Sosirile si plecarile au fost cronometrate in acelasi
timp pentru toate cele trei avioane. Am fost 5 piloti si 3 avioane.
S-au acoperit numai 3 tronsoane, Istambul-Antalya a fost ratat.
Numarul de recorduri a revenit fiecaruia in functie de gradul de
pregatire si contributia avuta in realizarea acestei performante.
Recordurile s-au inscris la clasa Clc (ce unu ce) din reglementarile
F.A.I. pentru viteza pe parcurs recunoscut. Au fost omologate de
catre Aeroclubul Romaniei la data de 10.10.1997 si trimise la F.A.I.
pentru omologare si emitere a diplomelor de recorduri mondiale,
pe data de 16.10.1997.
F.A.I.
a emis urmatoarele decizii:
10 Aprilie 1998
CLASA RECORDURILOR MONDIALE
CLASA C (avioane)
SUBCLASA 0-1-c (greutatea inainte de decolare intre 1000-1750 kg.)
GRUPA – MOTOR CU PISTON
VITEZA PE PERCURS RECUNOSCUT
AVIOANE – PATRULA DE 3 ZLIN-142
PILOTII – DE NATIONALITATE ROMÂNA
BUCURESTI
– ISTAMBUL (TURCIA) – 203.71 km/H
Data: 13 SEPT. 1997
CERTIFICAT NR.5323
PILOT: CONSTANTIN MANOLACHE
CO-PILOT: TRAIAN GHEORGHIU
CERTIFICAT NR. 5324
PILOT: GHEORGHE MILITARU
CERTIFICAT NR. 5325
PILOT: ALEXANDRU POPOVICI
CO-PILOT: FILIP STELIAN
ANTALYA
(TURCIA) – ISTAMBUL (TURCIA) – 200,80 km/h
Data: 17 SEPT. 1997
CERTIFICAT NR. 5326
PILOT: CONSTANTIN MANOLACHE
CO-PILOT: ALEXANDRU POPOVICI
CERTIFICAT NR. 5327
PILOT: TRAIAN GHEORGHIU
CO-PILOT: GHEORGHE MILITARU
CERTIFICAT NR. 5328
PILOT: FILIP STELIAN
ISTAMBUL
(TURCIA) – BUCURESTI (ROMANIA) – 195,04 km/h
Data: 20 SEPT. 1997
CERTIFICAT NR. 5329
PILOT: CONSTANTIN MANOLACHE
CO-PILOT: FILIP STELIAN
CERTIFICAT NR. 5330
PILOT: TRAIAN GHEORGHIU
CO-PILOT: ALEXANDRU POPOVICI
CERTIFICAT NR. 5331
PILOT: GHEORGHE MILITARU
SECRETAR GENERAL F.A.I.
MAX BISHOP
ASISTENT
SECRETAR GENERAL F.A.I.
THIERRY MONTIGNEAUX
SECRETAR
F.A.I. RECORDURI SI PERFORMANTA,
ANNE GERBEAUD
Noiembrie
2003, Bucuresti
MAESTRU EMERIT al SPORTULUI
Av. CONSTANTIN MANOLACHE
|